Revoluţie fără reformă

În seara de 21 decembrie 1989, până pe la ora 23, piaţa centrală a Reşiţei arăta sublim, cu mii de oameni care priveau spre balconul prefecturii ca spre o stea izbăvitoare şi călăuzitoare, de la care aşteptau noi şi noi veşti despre ceea ce lumea începea încet-încet să conştientizeze că ar fi „revoluţia noastră”. Ai fi putut lesne să te simţi reconfortat la ideea că nu eşti singur, că sunt atâtea mii şi mii de suflete care tânjesc alături de al tău, atâtea creiere care se înfierbântă la aceleaşi idei cu ale tale … dacă nu ai fi fost deja cuprins de un soi de beţie periculoasă a revoltei, un fel de vertij al negării căreia până astăzi ai fost obligat să-i pui botniţă, dar care s-a descătuşat miraculos şi se urlă pe sine însuşi! Peste câteva ore lucrurile s-au schimbat îngrijorător, în piaţă nu mai sunt decât câteva sute de oameni, unii strânşi într-un grup compact, chiar în dreptul balconului, alţii răzleţiţi pe la margini, osteniţi să tot strige şi să tot aştepte … Părea ceasul de cumpănă, la care chiar şi un simulacru de spaimă putea să răzleţească lumea de tot şi să ne lase pe cei din balcon şi clădire pradă incertitudinii …

Am ieşit în noaptea aceea de nenumărate ori la microfon, să vorbesc mulţimii, fără a-mi căuta în mod deosebit mesajul, fără a-mi alege pedant cuvintele, dând glas nevoii de comunicare din noi … şi-atât! Poate că încercam să dăm glas şi revoltei şi compasiunii pentru cei care sufereau deja de moarte, de moartea celor dragi, dar totul plutea într-un abur de incertitudine şi zvonistică, iar gândurile şi mintea păreau hăituite de un straniu sindrom al giruetei, fugind alături de cel mai obscur şi insignifiant curent, în timp ce ochii se roteau a spaimă, parcă aşteptând şi încercând să ghicească ungherul din care se va trage prima rafală de pistol-mitralieră, năruind şi revoluţie, şi vise, şi vieţi! Am spus, probabil, multe prostii şi platitudini în noaptea aceea, în văzul şi auzul mulţimii flămânde să le audă…

Nu cred că cineva îşi mai aminteşte vreo prostie pe care am spus-o atunci! Şi nici eu, cu toate eforturile pe care le-am făcut după aceea, abia dacă am reuşit să încheg câteva crâmpeie de amintiri: le-am povestit ce văzusem la Timişoara, de unde mă întorsesem după-amiază, după ce n-am mai răbdat şi m-am dus să văd cu ochii mei ce se întâmplă acolo; am povestit cu amănunte momentul istoric în care gărzile patriotice venite din Oltenia ca să înăbuşe revoluţia au fraternizat cu timişorenii; despre lacrimile din ochii pălmaşilor olteni, când au văzut că pot să cumpere câtă carne vor de la magazinele Comtimului; despre cum eu nu am fost nevoit să fac acest lucru, pentru că, revoltat după o interminabilă coadă la iepuri şi „tacâmuri” la care n-am mai ajuns, am împrumutat bani şi am cumpărat cu doar trei zile înainte ultimul porc din satul Izgar şi l-am tăiat tot acolo; despre coada la pâine şi lapte şi despre cartela fatidică … şi alte, şi alte nimicuri fireşti, lumea ascultându-le cu uimire şi plăcere, de parcă ar fi fost o prelegere despre pildele lui Cristos sau te miri ce pericopă evanghelică … Între două astfel de „discursuri” nu puteam să mă gândesc decât la faptul că mâine toate acestea se vor fi sfârşit, că tot coşmarul prin care am trecut va trece în amintire, că mă voi întoarce acasă şi apoi la muncă, la programele mele pentru motoarele navale din U.C.M.R. şi că niciodată, dar absolut niciodată în viaţa mea nu voi mai face şi nu voi mai şti nimic de partide şi politică! Acesta era visul meu suprem de revoluţionar!

Astăzi, când văd şi simt amărăciunea prăbuşirii atâtor vise, inclusiv al celui nevinovat şi pur pomenit mai-nainte, am la fel de puţine certitudini ca şi atunci, dar numărul incertitudinilor a crescut exponenţial!

Ştiu, de pildă, că revoluţia noastră nu s-a născut din ideal, ci din teroare, cum mai ştiu că nu a existat nicio revoluţie pe faţa pământului care să se fi născut din ideal; nu există teroare mai mare decât să te trezeşti dimineaţa cu gândul că nu ai ce să le dai de mâncare copiilor tăi, şi vă asigur că gândul acesta e suficient şi straşnic pentru orice revoluţie!

Mai ştiu şi că revoluţia s-a născut din minciună şi a sucombat în ea: înaintea ei, eram minţiţi că nu pot să ne dea cele de trebuinţă, acum suntem minţiţi că pot!

Mai ştiu că revoluţia ne-a dus la obţinerea unor drepturi pe care atunci le clamam din creieri, bojoci şi rărunchi, iar astăzi le regretăm amarnic: democraţia, pluripartidismul, parlamentarismul, accesul la cultură – le-am înlocui pe toate, dacă n-am şi făcut-o, prin bezmetica libertate a cuvântului şi tastaturii!

Mai ştiu şi că mi (şi ni) s-a spulberat până şi visul de a fi avut „terorişti”, astăzi ţara întreagă ştiind că Armata a tras vârtos în noi, cu gloanţe de război, însutind victimele făcute din prostia gărzilor patriotice; azi ne consolăm cu gândul că s-a împlinit, cu Afganistanul, blestemul lui Lao Tzâ ( dacă greşesc, cer iertare!), care a spus că „blestemat va fi omul înarmat care va ridica braţul său asupra celui neînarmat şi trimis va fi el să lupte cu nălucile în pustiu”!

Mai ştiu şi că nicicând şi niciunde revoluţionarii nu s-au bucurat şi nu se bucură de respect şi recunoştinţă în timpul vieţii lor, fiind nevoiţi să aştepte ca posteritatea să-i gratuleze, prin strănepoţi!

Cu toate acestea, ştiu cel mai bine că aş retrăi şi mâine, dacă s-ar putea, fiorul sublim al revoluţiei şi aş ieşi din nou, dacă nu pentru a face alta, măcar pentru a o termina pe aceasta … că-şi râd în barbă şi-şi şterg lacrimile de râs cu manşete aurite, comuniştii şi securiştii, de revoluţia noastră!

Celor ce s-au dus, eternă şi pioasă recunoştinţă! Celor rămaşi, zbucium şi neodihnă, că izbânda-i departe…!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru

Preşedinte de onoare al ALRD Reşiţa