Profesorilor mei: Vă mulțumesc

Acest articol s-a născut greu. Am avut nevoie de aproape șapte ani să îl scriu. Ani în care am fost consilier școlar în mai multe școli din Reșița. O meserie pentru care inițial nu aveam nici un fel de pregătire. Am învățat. Am învățat să ascult, să trec dincolo de conflicte și controverse.

Contrar imperativelor meseriei, nu m-am ferit să dau uneori câte un sfat, cel puțin atunci când știam că va fi ascultat. În tot acest răstimp am rămas sociolog, iar încercarea mea era cea de a răspunde unor probleme sociale reale.

Întregul sistem de educație din România este într-o prelungită criză de identitate. Asemenea altor țări cu probleme încercăm să copiem modele de succes însă din păcate ne pierdem în traduceri. Un politician român rezuma destul de inspirat situația: chiar și cele mai generoase idei sunt mutilate acasă până când ajung de nerecunscut.

Structurile și ierarhiile sunt extrem de rigide, astfel că orice încercare de schimbare este neutralizată. Preluăm forma, dar negociem conținutul până la nivelul la care nu schimbăm nimic.

Sunt plecat din țară, și nu știu dacă mă voi întoarce prea curând. Am rămas însă interest și preocupat de unele probleme, de unele situații pentru care cred că avem suficiente resurse de a le rezolva singuri. Anul trecut, pentru mai bine de un semestru am încercat o analiză a textelor dedicate educației de către site-ul contributors.ro.

Dincolo de vorbele înțelepte ale lui Solomon Marcus și de analizele atente ale Oanei Moraru, un om care a produs o schimbare reală în învățământ, restul de texte negociau în fapt răfuieli politice. O dezamăgire pentru un portal care își proclamă calitatea și valoarea.

Mă întorc însă la experiența mea de profesor. Dacă există o întrebare cu adevărat relevantă pentru educația românescă, ea a fost formulată deja. Este o întrebare căreia încearcă să îi răspundă în egală măsură elevii, profesorii, părinții. Cu ce ar trebui să se aleagă copilul din școală? Cu ce rămânem? Sau chiar mai simplu: ce este cu adevărat important?

Îmi pare injust să critici fără să oferi un contraargument, sau chiar mai bine, o soluție. Cu ce ar trebui să se aleagă copiii din școală? Fără pretenția unei cercetări psiho-pedagogice sistematice, însă pe baza unor observații de durată, răspunsul pe care mi-l asum ar fi următorul:

1. Să știe să scrie;
2. Să știe o limbă străină;
3. Să își găsească o pasiune.  

Când am prezentat pentru prima oară această listă scurtă am avut parte de o reacție amuzantă:

- La ce școală de handicapați spui că predai?

Mai apoi m-am ales și cu critica unor profesori de științe exacte. Nu regăseau matematica. Era prea simplu și lipsit de derivate și integrale. Matematica se poate face din pasiune, iar Solomon Marcus n-ar fi fost un înțelept fără ea. Apoi am avut parte de critica celor poate prea grăbiți: Dar știm să scriem!

1. Să știi să scrii

Scrisul este cea mai complexă formă de expresie. Este ceea ce ne diferențiază și ne definește ca oameni. Să știi să scrii bine este un efort care merită făcut chiar și pentru a putea trece de simplele aprecieri, îmi place sau nu îmi place. Un efort pentru a nu ajunge în situații penibile în care îți este judecată privirea inteligentă. Un efort pentru a nu rămâne fără cuvinte.

Mai în glumă, mai în serios povesteam celor care își făceau vreme să mă asculte că pentru mine școala s-a terminat într-a șasea. Iar de acolo încolo a fost doar o supraviețuire în mediocritate. Dacă îmi este permis să imaginez modele de tortură, am unul care îmi este foarte drag: Aș obliga toți adulții care își dau cu părerea pe orice subiect să citească doar manualul de Română de a-șaptea!

Exercițiul compunerii, al propriei expresii se încheie acolo, la 10-12 ani. Din păcate, chiar înainte de a începe. În universitățile occidentale sunt uneori întregi departamente dedicate scrierii creative. La noi, nici Cărtărescu, nici Dinescu sau Blandiana n-au povestit încă și celorlalți cum scriu ei, cum fac, pas cu pas, ca modele și mentori.

2. Să știi o limbă străină

Cunoașterea unei limbi străine este o condiție minimală pentru a ieși din izolare. Este șansa de a fi un om liber. Odată ce știi o limbă străină poți trece de barierele propriei culturi, poți trece granițe reale sau imaginare. Astăzi, în România, ruptura dintre generații are ca sursă și această diferență între a știi sau nu o limbă străină. Și din păcate această ruptură este una politică.

Dincolo de orice nostalgie, comunismul a fost un sistem închis. Ce rost ar fi avut să știi o limbă străină când oricum nu puteai ieși din țară. Deocamdată învățăm o limbă străină cât pentru a putea scăpa, ca șansă de a ajunge într-o lume mai bună. La nivel de țară trăim o dramă similară cu cea trăită de satul românesc prin industrializarea forțată. Alexandru Paleologu spunea ceva cum că ne-am transformat dintr-o țară de țărani într-una de țărănoi.

Cine sunt cei plecați? Sunt oamenii activi, cei cu vârste între 18-45 de ani. Și sunt într-un fel și ei tot un soi de țărănoi, emigranți la prima generație, pierduți între două lumi. Să știi o limbă străină este șansa dialogului, a înțelegerii diferențelor și a toleranței.

3. Să îți găsești o pasiune

Ce ar fi o pasiune? Nu este o întrebare cu un răspuns simplu. Mai mult, ca profesor eram nevoit să explic pasiunea unor copii. Exemplul poate părea superficial, dar este important pentru a continua.

Firesc, și fără ca profesorii să îi „dăscăleacă”, iar părinții să îi pedepsească, copiii învață pasiunea prin jocurile pe calculator. Acele sute de ore aparent pierdute. Pasiune este tot ceea ce faci fără să mai conteze timpul. Atunci când nu contează dacă este zi sau noapte. Atunci când ajungi să te pierzi în ceea ce faci.

Atunci când ești dedicat pentru ceva anume. Atunci când îți este drag ceea ce faci, atunci când îți place ceea ce faci, atunci când simți bucurie și mulțumire. Iar pasiunea este baza pe care se poate construi performanța. Vei face bine exact acele lucruri cărora li te dedici, cele pentru care nu contează dacă este zi sau noapte, cele pentru care nu simți oboseala, cele pentru care există întotdeauna next level.

Cam cu atât ar trebui să se aleagă copiii din școală. Pe astfel de repere putem construi. Încă nu știu să scriu, cel puțin nu la nivelul la care mi-aș dori, nici cu limbile străine nu stau mult mai bine, însă continui să învăț. Sunt însă atent pe ce îmi pierd timpul.

Andrei FURNICĂ