Preveciori, comuna Băuțar, satul cu un singur locuitor, a avut recent zeci de musafiri.

Altfel de școală… și pe Valea Bistrei

Preveciori, comuna Băuțar, satul cu un singur locuitor, a avut recent zeci de musafiri.

    Într-o săptămână în care toți dascălii au încercat să facă „școala altfel” pentru elevi, dar și pentru ei, într-o perioadă în care toate posturile de televiziune, de radio, cât și site-urile de știri au prezentat diverse activități deosebite legate de acest concept larg acceptat, iată a venit și rândul celor din Valea Bistrei să prezinte ce au oferit elevilor pentru a ști mai multe și a fi mai buni…

Bineînțeles că în programul Liceului Bănățean, al Școlii Gimnaziale Nr. 3 și al grădinițelor din orașul Oțelu Roșu s-au regăsit activități realizate la nivel local, în colaborare cu instituții importante pentru comunitate, mai ales cele legate de siguranța acestora – Spital, Poliție, Pompieri, dar care pot deveni alternative pentru timpul liber al elevilor și al familiilor acestora – Biblioteca Orășenească Oțelu Roșu.

Și dacă în Valea Bistrei, după cum spune bănățeanul, tot „cade pădurea peste noi”, săptămâna trecută un grup de circa 60 de elevi din clasele X-XI, de la Liceul Bănățean Oțelu Roșu, însoțiți de șapte cadre didactice, am pornit la drumeție în căutarea satului uitat de lume, Preveciori. Astfel, dintr-un alt sat aparținător comunei Băuțar – Cornișor (cunoscut în trecut sub denumirea de „Strâmba”), am plecat la pas, pe o distanță de mai bine de 10 km, spre culmile Munților Poiana Ruscă.

După o scurtă deplasare cu trei microbuze locale, ne-am grupat, apoi am făcut o fotografie pentru a compara starea de spirit de la început cu cea de pe parcurs sau de la sfârșitul drumeției. Pe o vreme superbă, dar puțin răcoroasă de dimineață, am plecat la drum de-a lungul unui pârâu care ne-a însoțit o porțiune destul de mare. Au urmat numeroase serpentine până în Dealul Pietrei, urmând o porțiune de relaxare, unde am putut să admirăm case mai vechi sau mai recente ale localnicilor, dar și panorame superbe care s-au deschis spre Munții Țarcu sau chiar spre Munții Retezat. Mare ne-a fost surpriza când am găsit și un alt partener de drum, domnul Iosif Avrămoni, în prezent locuitor al orașului Oțelu Roșu, care ne-a însoțit până la sălașul său, unde are grijă de pomi și de stupi, făcând acest drum de două ori pe săptămână.

La recomandarea domnului Avrămoni, dar și a ghidului nostru – un părinte localnic, domnul Micșoni – oprim lângă o casă nouă, despre care am aflat că este chiar a fratelui camaradului nostru de călătorie. Aici putem să ne odihnim la umbra unor sălașe părăsite, dar și a noii clădiri, se poate bea apă și se pot discuta impresii despre prima parte a călătoriei…

            După acest popas binemeritat, ne luăm rămas bun de la domnul Avrămoni, apoi facem ultimul asalt spre Preveciori, prin apropierea unui releu de telefonie. Brusc, drumul devine mult mai ușor, în faţa ni se deschid poieni aproape netede cu case împrăștiate, uitate de lume, iar după un timp vedem câțiva cai care prevestesc faptul că aproape am ajuns.

După aproape trei ore de mers, după ce trecem de un gard, care pare a fi un mic hotar, coborâm spre o clădire construită cu aproape 40 de ani în urmă, unde îl găsim pe Gheorghe Dăbucean, singurul locuitor al Preveciorului, foarte mirat să vadă atâta lume. Prima reacție a fost să facă o mămăligă pentru toată lumea, pe care să o servim cu brânză făcută de domnia sa, de la cele 26 de capre pe care le mai are, însă i-am explicat că ar dura prea mult pentru noi și mai avem mult drum până la întoarcere. După ce ne-a povestit despre Preveciori și despre familia sa, ne invită în casă pentru a vedea unde își petrece timpul, mai ales iarna, când este singur și când durează chiar şi trei luni până se întâlnește cu vreun om… Foarte bucuros de oaspeți, Ghreorghe Dăbucean, aduce și fotografiile sale, depănând amintiri… Ne dă chiar și propriul cojoc și clăbăț pentru a-l încerca, pentru a vedea cum este să trăiești în condiții vitrege, înfrățit cu natura.

   Mai facem o fotografie alături de singurul locuitor al Preveciorului, după care, aşa cum îi șade bine călătorului, pornim iar la drum, însă de această dată spre Rusca Montană. O scurtă porțiune este comună cu cea de la venire, dar la un moment dat drumul se bifurcă, trecem chiar pe lângă releul de telefonie, apoi coborâm într-o superbă poiană, unde găsim cabana celui care a fost Walter Franck, șef al Ocolului Silvic Rusca Montană pe parcursul a trei decenii, fiind cel care a făcut toate demersurile pentru includerea pădurilor din această zonă în situl Natura 2000 Rusca Montană.

După încă 2-3 ore de drumeţie pe minunate poteci de pădure, după mai multe urcușuri și coborâșuri, iată că se apropie și momentul final, când suntem mândri de noi, în care coborâm la Rusca Montană, de unde luăm microbuzele pentru a ajunge acasă. A fost o experiență extraordinară pentru toată lumea, în care noi și elevii am învățat despre oameni, despre natură, dar și despre noi înșine. Deși greu, totuși mulți dintre participanți au afirmat că sunt dispuși să repete oricând o astfel de drumeție în natură, să stea o zi departe de rețelele de socializare și bineînțeles… să afle mai multe despre zona înconjurătoare, dar să fie și mai buni cu cei din jurul lor.

Prof. Ion CUBIN

]