În 1990, lumea românească în marea ei majoritate era oripilată de încercarea familiei regale de a reveni în țară. Spre satisfacția celor mai mulți dintre români, familia regală era expulzată de pe teritoriul național după câteva ore și încercări de a ajunge la Curtea de Argeș și București.
Epopeea reconstrucției spiritului monarhic continuă. În 1992, de sfintele Sărbători Pascale sute de mii de români din București îi răspund regelui „Adevărat a înviat”. Credința, prin excelență, este o relație personală cu divinitatea. Atunci, la București, răspunsul românilor la auzul urării regale „Cristos a înviat” a părut a fi mai mult, a părut a fi regăsirea spiritual - statală.
Asemenea decorației „Ordinul Victoria”, cea mai înaltă distincție a Uniunii Sovietice acordate Majestății Sale Mihai de către generalisimul Iosif Vissarionovich Stalin, a fost peste ani, după căderea zidului Berlinului, și repunerea Coroanei în drepturi și proprietăți de România republicană, al cărei președinte era Ion Iliescu.
Fiii și fiicele celor care înfierau revenirea regelui în țară astăzi vorbesc ultraelogios și de multe ori nefondat despre regalitate. În istoria României de la 1859 nu mai există Cuza, Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Barbu și Lascăr Catargiu, dinastia de Argeș a Brătienilor, Marghiloman, Maniu, Titulescu, Argetoianu, Tătărescu, Constantin Titel Petrescu și chiar, de ce nu, Lucrețiu Pătrășcanu. Elite de elite românești, făcătoare de neam și țară în modernitatea patriei, astăzi parcă estompate de spectacularul unor mass-medii bolnave de coroane și eghileți.
În această lume regalitatea românească este redusă la Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I. Istoriografia autentică vă propune și alte două ipostaze fundamentale despre monarhie: dacă în 1914, la Consiliul de Coroană, Carol I accepta ca 600 000 de ostași români să intre în război de partea Franței, Marii Britanii și Imperiului țarist, cel din urmă nu ar fi fost înfrânt și comunismul nu ar fi fost instaurat în Europa (Lenin a fost readus în 1917 în Rusia cu finanțarea Imperiului german de atunci). Politica dezastruoasă a Regatului României sub Carol al II-lea a condus la izolarea țării și, pe cale de consecință, la pierderea Basarabiei și a Ardealului de Nord.
Așadar istoria este mult mai complexă, punând în evidență lumini și umbre despre monarhia noastră.
Regina Ana a reprezentat în acest peisaj istoric complicat personalitatea afectivă și spirituală care l-a susținut pe Mihai I cu discreție și tenacitate, reușind de fapt să perpetueze identitatea și chintesența dinastiei regale. Una dintre ultimele doamne ale Europei marii conflagrații, decorate de Franța, părăsește această lume în care a descoperit România cu adevărat foarte târziu, după căderea comunismului. Dar de care a fost îndrăgostită cu multă vreme înainte, asemeni iubirii purtate bărbatului ei Mihai I.
Vă lăsăm cu bine, Doamnă, întru eternitate, Majestatea Voastră.
Pe ultimul ei drum acasă, în România, trece Regina!
Cezar DRAGOMAN
Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică.
Doar că …… “Regina Româniai” nu s-a chinuit să înveţe niciodată limba ţării a cărei “regină” a fost. Şi Regele Mihai a fost acela care a trădat românia şi ne-a dat necondiţionat pe mâna ruşilor (vă rog să citiţi istoria reală a României şi vă veţi convinge), iar în ceea ce il priveşte pe Lenin, el a ajuns la putere cu banii evreilor din Germania, nici decum cu ajutorul Imperiului German (din nou este necesar să citiţi istoria reală).