Motto: ,,Nu voi regreta niciodată dacă am făcut ceva ruşinos în favoarea sportului reşiţean!”
Aşa cum v-am promis în articolul precedent intitulat „Când fotoreporterul ajunge unealta blătuitorilor”, iată ce mi s-a întâmplat la un meci CSM Reşiţa – Politehnica Timişoara din Valea Domanului. Partida avea loc în penultima etapă a ligii secunde în condiţiile în care rossonerii, dacă erau înfrânţi pe teren propriu, erau în proporţie de 95 la sută retrogradaţi în divizia C. Pentru a evita acest deznodământ fatal, conducătorii clubului au luat legătura în prealabil cu antrenorul studenţilor, Costică Rădulescu (Fie-i ţărâna uşoară!) ca jucătorii săi „s-o lase mai moale”, astfel ca Reşiţa să nu retrogradeze. Timişorenii nemaiavând probleme în clasament fiindu-le indiferent rezultatul final, au cerut în schimb dezlegarea în alb a lui Gică Mărgineanţu, o extremă a Reşiţei cu o viteză impresionantă foarte folositoare în meciurile din deplasare.
Zis şi făcut, înainte de meci, nea Costică a cerut dezlegarea lui Gică, aşa cum fusese înţelegerea, dar „organul de partid”, Ion Văduva, cred primarul de atunci al Reşiţei, a refuzat, spunând că „stă în puterea noastră să-i învingem pe timişoreni”. Previziune va fi repede confirmată de deschiderea scorului de către localnici, dar, surprinzător Politehnica egalează şi ia conducerea cu 2-1 pe tabela de marcaj!
Îngrijoraţi de turnura evenimentelor, gazdele întocmesc repede actul oficial în alb şi acesta ajunge în mâinile lui Costică Rădulescu care, spre stupefacţia celor prezenţi, refuză tranzacţia, rupând dezlegarea ca fiind tardivă! În disperare, un membru vechi şi devotat clubului reşiţean, Ghiţă Albu, vine lângă mine – care eram plasat în spatele porţii timişorene – rugându-se de goalkeeperul Moise să lase un gol izbăvitor. Acesta, prevăzător, cere să-i fie adus un ghiul de aur drept garanţie. Întrucât toţi din cei prezenţi în gura tunelului de acces sau pe banca tehnică au refuzat sau nu aveau obiectul respectiv pe deget, s-a apelat în ultima instanţă la portarul Vali Boşca aflat în teren şi care şi-a amanetat frumosul ghiul de aur de pe deget. Adus la poarta cealaltă, bijuteria mi-a fost înmânată mie ca să i-o dau lui Moise, în caz contrar punându-mi-se mie în cârcă retrogradarea CSMR-ului. Am aruncat ghiulul în iarba din spatele porţii, dar Moise, fiind cu faţa la teren, mi-a cerut ca să-i pun inelul lângă bară. Cât timp timişorenii se aflau în atac la poarta cealaltă m-am aşezat cu curul pe plasă şi orbecăind vreo două minute după obiectul îngropat în iarbă, am reuşit să-l scot la lumină aşezându-l apoi la locul stabilit. Însă, până la epuizarea celor 90 de minute regulamentare, echipa rossonerilor nu a reuşit nicio fază de atac măcar, oaspeţii înscriind încă un gol, astfel că rezultatul final, dezastruos pentru gazde, a fost 1-3. Fair, Moise i-a restituit încă în teren, ghiulul proprietarului, lui Vali Boşca. Având şanse minime de salvare de la retrogradare, în ultima etapă, s-au luat măsuri de maximă urgenţă pentru supravieţuirea CSMR-ului, acesta depinzând de nu mai puţin de 4 sau 5 rezultate! Astfel, Ioan Ilieş a fost trimis la Satu Mare oraşul său natal, unde îl avea ca prieten bun pe Bolba, acelaşi Ghiţă Albu prieten bun cu minerii a fost delegat la Cavnic, la Târnăveni nu mai ştiu cine a fost prezent, în vreme ce rossoneri trebuiau să obţină victoria în ultimul meci al campionatului în deplasare…Şi, bingo, toate rezultatele au fost nimerite la fix aşa că, în anul următor, rossoneri au continuat în liga secundă, de unde, în scurtă vreme, au promovat în A. Iar eu am încălecat p-o ş’a şi v-am spus povestea…aşa!
Ing. Petru FUCHS
