Sărbătorile de iarnă sunt de la o vreme încoace altfel. Am devenit mai reci, mai distanți, mai puțin buni, mai individualiști, mai egoiști. Ne-am înstrăinat de semenii noștri, ne-am restrâns cercul de prieteni, suntem mai precauți atunci când e vorba să deschidem ușa unui străin. Vremurile sunt de așa natură, iar pandemia aceasta ne-a răcit parcă și mai mult. Am avut parte de un an 2020 urât din acest punct de vedere. Foarte mulți dintre noi ne-am închis în case, în fortărețele noastre, am tras zăvoarele, obloanele, am stins lumina, doar, doar nu va da inamicul acesta parșiv peste noi. Unii am reușit să-l fentăm, alții ..nu. Ne apropiem de Sărbătoare Nașterii Domnului, Crăciunul. Una dintre cele mai importante din anul creștin. Prilej de colinde, de reuniri familiale, de petreceri în familie cu cei dragi, cu rudele și eventual cu prietenii foarte apropiați. Din păcate anul acesta va fi altfel și nu intru acum în amănunte.
O altă sărbătoare tradițională vreau să vă aduc în atenție; poate mai puțin cunoscută, poate mai „de la țară“; Ignatul, sau ziua tăierii porcilor. Bătrânii făceau asta an de an după un ritual foarte bine păstrat și perpetuat de la o generație la alta. Dar degeaba s-a păstrat până în prezent pentru că acest obicei, această sărbătoare, o mai găsim doar în mediul rural și acolo fără prea mare fast. De ce? Simplu: acum porcii nu mai pot fi tăiați acasă, trebuie asomați, adică loviți cu un soi de pistol în moalele capului să nu simtă cuțitul la jugulară, iar toate astea se întâmplă la un abator. Așa cer normele europene. Știți cum zic, unde-i lege nu-i tocmeală, dar cu voia dumneavoastră încerc să rememorez ziua de Ignat a copilăriei mele.
Ne trezeam când ziua era încă noapte, iar măcelarul bătea în poartă grăbit că mai avea vreo doi trei grăsuni de făcut în acea zi. Totul începea cu ascuțitul cuțitelor și un pahar de răchie fiartă, aburindă, cu piper, cuișoare și scorțișoară. La un astfel de eveniment se adunau cel puțin 6 – 7 persoane mature cu măcelarul în frunte. Nu-i mai țin minte numele, dar știu că era un neamț (erau tare pricepuți la ceea ce făceau), care an de an venea la noi, la țară în ziua de Ignat să taie grăsunii, care de regulă erau doi. Femeile curățau usturoiul, din acela mărunt de țară, nu chinezesc ca astăzi. Primul grăsun era scos din coteț, legat de un picior, răsturnat pe o parte, cu doi, trei bărbați călare pe el, iar măcelarul, dintr-o singură mișcare, începea călătoria porcului spre farfurie. Mama strângea sângele într-o olcuță cu sare pentru sângerete, iar eu, ca toți copii din sat, îl țineam de coada-i scurtă ca un tirbușon.
Urma un ritual de care îmi amintesc cu precizie: grăsunul era pus într-o troacă peste care se turna apă fiartă din căldările sub care se aprinsese focul încă de cu noapte. Întors cu lanțurile de pe o parte pe alta și „bărbierit“ cu niște conuri din tablă, cu cârlig în vârf pentru copite. După ce-i făcea șoricul precum fundul unui bebeluș, era mutat pe baloții de paie unde era pârlit. Acum se folosește butelia sau, în cel mai fericit caz, o sobiță portabilă cu ventilator și manivelă. Pot garanta cu doi metrii de cârnați că șoricul nu are același gust. O nouă spălătură, era frecat cu peria de rădăcină și multă apă, după care aninat într-un cuier metalic special, adus de măcelar. Nici nu ai apucat să te dezmeticești bine și grăsunul era deja tranșat: șoncurile, slăninile, carnea pentru cârnați, șoriciul, gușa pentru fiert, bucățile pentru tobă, caltaboș ori sângerete. Femeile se apucau de mațe, iar în bucătărie mirosea a varză acră, proaspăt scoasă din butoi, călită, pentru pomana porcului.
Răsplata mea pentru munca depusă era, pe lângă o porție zdravănă de șoric cu sare, bășica, umplută cu un pumn de boabe de porumb, care devenea (pentru scurtă vreme ce-i drept) minge de fotbal după uscarea la soarele cu dinți al lui Decembrie. Mirosea frumos în curtea de la țară. Mirosea a fum de lemn, a carne friptă, a…sărbătoare. De acel miros îmi e dor acum. De furnicarul din curte în care fiecare știa ce are de făcut, în care fiecare gusta ba din una ba din alta, iar măcelarul, zâmbind șugubăț, punea doar ce și cât știa el; și de fiecare dată toate, dar absolut toate erau minunate. Mai o răchie fiartă, mai un șoric și la final, când toate erau fie fierte, fie puse la saramuri ori în pod la aerisit (cârnații), se puneau jumerele la topit; în lapte de vacă să le dea culoare și fără sare să nu le înmoaie.
Doamne ce vremuri, ce obiceiuri, ce tradiții… Venea mai apoi vreme colindului, al bradului și desigur, al cadourilor așteptate cu nerăbdare an de an. Acum toate acestea s-au risipit precum un fum. Carnea din porci crescuți intensiv, fadă, plină de apă și chimicale, tare după ce o frigi în tigaie, cârnați cumpărați de la măcelărie, făcuți după gustul altora nu al tău, jumere precum ursuleții haribo, de rozi pe ele ca pe gumă Turbo și mai ales o liniște nefirească a unor sărbători ce tind să intre în istorie odată cu era industrializării. De acele sărbători îmi e dor, de bășica pe post de minge și de coada de care țineam cu strășnicie de parcă acolo era concentrată toată puterea defunctului grăsun. De curtea plină de viață, de oamenii veseli, de mirosul de răchie fiartă, de gustul șoricului de porc pârlit….
Dan AGACHE
