Sper să nu mă credeţi nebun, dar am simţit o bucurie ciudată şi perversă când s-a încheiat anul 2016! Mai încolo, mi-au mărturisit şi alţii că au resimţit acelaşi gen de bucurie şi am tot stat şi mi-am stors creierii asupra originii şi felului ei de manifestare, înţelegând, într-un târziu, că explicaţia este foarte simplă, şi stă numai şi numai în setea de normalitate!
Să ne explicăm! Anul 2016 a fost an electoral, deci a fost departe de un an normal, un Anno Domini, în care să triumfe valorile moralei şi credinţei divine în cetăţenii acestei ţări! Dimpotrivă, au ieşit la iveală prostia încoronată şi jegul fastuos, obscuritatea orbitoare şi machiavelismul angelic, tinichelismul sentimental şi lichelismul sacerdotal … au răbufnit vrajba şi ura chiar şi în cele mai mărunte cotloane ale universului românesc, a fost din nou demolată şi sodomizată Limba Română, iar cultura s-a văzut din nou târâtă în zoaiele vespasienelor politice … Bine că s-a terminat, înainte ca instituţiile să apuce să se decapiteze între ele, altfel iar aruncam cu ţara îndărăt, cum aruncă, orbeşte, miresele buchetul către orbirile viitoare!
Hotărât lucru, anii electorali nu sunt ani normali, ani ai Domnului, tocmai pentru că în aceşti ani oamenii încearcă să se substitue divinităţii, cultivând iluzia că sunt în stare să aleagă din rândurile lor un puţin care să placă şi să convină tuturor! Sfârşim, ca de obicei, prin a alege şi a pune pe poşorul cu grăunţe un ciopor de găini flămânde, dar măcar trăim cu iluzia că respectiva şi dezolanta facţiune am ales-o şi îi tăiem noi moţul, dându-i astfel un abur de legitimitate, apoi intrăm într-un nou ciclu de normalitate, în care avem măcar decenţa de a cultiva doar nemulţumirea smerită, şi nu aroganţa divină a celor ce se joacă de-a puterea.
Nici un guvern nu este legitim – şi n-o spun eu, a spus-o şi a demonstrat-o Hegel în magistrala lui „Fenomenologie” a spiritului uman. În viziunea lui, guvernul nu este decât „punctul care se fixează”, adică „individualitatea voinţei universale”, care nu se poate prezenta decât ca o facţiune, chiar victorioasă; iar în faptul că guvernul nu se poate prezenta decât ca o facţiune stă şi necesitatea decăderii lui, a schimbării; mai pământean spus, orice guvern este vinovat şi merită să piară pentru că reprezintă majoritatea, dar nu este majoritatea – şi cu atât mai puţin voinţa universală. Acest lucru justifică doar nevoia luptei pentru putere, nu şi formele ei, imoralitatea şi atrocitatea ei.
Cu toate acestea, neavând în spate puterea regilor, singura divină, deci singura legitimă, ne mulţumim cu aburul acesta de legitimitate dat de alegeri şi aşteptăm guvernele ca pe o izbăvire, pentru că e în firea fragilă a lucrurilor şi uşor de văzut că orice guvern e mai bun decât niciun guvern; ba mai mult, tânjind după bruma aceea de legitimitate, putem spune că orice guvern politic este mai bun decât un altfel de guvern, chiar dacă, punctual, componenţii lui sunt de toată jena profesională şi culturală!
În toate acestea şi încă în multe altele stă toată argumentaţia pentru prestaţia guvernamentală ca stare de normalitate, ca şi pentru anii electorali ca ani anormali, luciferici. De astăzi vom avea guvern, deci intrăm în normalitate (exclud orice surpriză politicianistă, cine ar pune piedici de ultimă oră investirii guvernului nu se poate numi prieten al românismului!). Ar fi timpul ca toate „cele rele să se spele” şi să punem osul la treaba comună. Şi să renunţăm la şuşoteli şi cârcoteli, că de ce ăla sau aia … că ştiam alţii mai buni …, uite-al dracu, şi-a pus amanta …, iar vin securiştii…, la vremuri noi, tot noi …
Pentru că, dragi prieteni, aşa cum oamenii trebuie să plece la drumul dreptăţii cu prezumţia nevinovăţiei, tot aşa şi guvernul trebuie să plece la drum cu prezumţia valorii! Şi există, respectând adevărul, multe semne de certă valoare în viitorul guvern, o spun în cunoştinţă de cauză şi de oameni! Să-l luăm, bunăoară, pe unul dintre cei mai controversaţi, pe Teodor Meleşcanu, de la Afacerile Externe; am lucrat mult cu Domnia Sa, i-am fost colaborator şi sfetnic apropiat, pe vremea ApR, cel mai deschis, umanist şi… apolitic partid care s-a inventat vreodată. Reţin o discuţie privată, chiar intimă, purtată doar de noi doi, în care mi-a povestit, cu ochii nu tocmai limpezi, că Domnia Sa crede că cea mai mare realizare a vieţii a fost că a reuşit să repatrieze rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Titulescu, aproape smulgându-le, aventuros, de pe teritoriul elveţian! Sper să nu se supere că am deconspirat discuţia noastră … dar cred că numai acest lucru, şi e suficient ca să probeze patriotismul şi profesionalismul acestui Om, care merită din plin portofoliul Externelor …!
Îl mai ştiu, printre alţii, şi pe domnul Pavel Năstase, de la Învăţământ (sau Educaţie, că nu ştiu încă denumirea finală). Domnia Sa mi-a fost asistent universitar la Cibernetică, la Academia de Studii Economice, ba chiar am avut plăcerea să fiu studentul preferat din promoţia mea … după care ne-am întâlnit în repetate rânduri la Academie, cu diverse treburi, deci pot băga justificat mâna în foc pentru profesionalismul şi omenia Domniei Sale!
Mă opresc aici cu exemplele. Am regăsit zilele trecute un gând al lui Einstein, care spunea cam aşa: „coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Dar, ce altceva este normalitatea decât un şir aproape continuu şi nesfârşit de coincidenţe fericite? Deci normalitatea este felul de a fi al lui Dumnezeu!
Dar tot Einstein a spus şi că, „dacă oamenii sunt buni doar pentru că se tem de o pedeapsă şi speră într-o răsplată, atunci suntem, într-adevăr, o adunătură jalnică”. Hai să nu mai fim!
Prof. univ. dr. Liviu Spătaru