Theodor Şerban Antonescu a plecat dintre noi! O veste cutremurătoare pentru oricine l-a cunoscut, a trăit şi a respirat alături de el, de visele, năzuinţele şi faptele sale.
S-a născut la 21 februarie 1942, în Bucureşti, într-o familie cu vechi rădăcini nobiliare albaneze, migrată pe plaiuri dâmboviţene, pe final de Ev Mediu, din varii motive şi cârcotăşeli politice. Era băiatul cel mare şi spărgând, oarecum, tradiţia familiei, s-a orientat către arhitectură, absolvind Facultatea de Arhitectură din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. La final a fost repartizat la Reşiţa şi a devenit reşiţean în adevăratul sens al cuvântului. A trecut prin toate etapele devenirii profesionale, ajungând Arhitect-Şef al judeţului Caraş-Severin (1970-1980; 1990-1991), apoi Primar al municipiului Reşiţa (1991-1992) şi Secretar de Stat în Ministerul Lucrărilor Publice şi Dezvoltării Teritoriului (1998-2000). Finalul carierei l-a găsit ca arhitect-proiectant, vicepreşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România şi Preşedinte – Director General al Camerei de Comerţ şi Industrie Caraş-Severin.
Dar nu despre funcţii am dorit să scriu aici, pentru că, deşi au fost mari, nu ele au dat măreţia omului Theodor Şerban Antonescu. Au fost alte trăsături, mergând pe un registru trepidant între simplitatea romantic-suavă şi cinismul cult-debordant, întotdeauna reţinut sub aura unei bonomii blajine şi pline de omenie de la care te puteai aştepta la un final fericit, chiar dacă parcursul era tumultuos. Ştia, carevasăzică, să privească viaţa din toate unghiurile, fără meschinărie şi fără excesiv partizanat, comportându-se egal şi atunci când vremurile l-au silit să mănănce salam cu soia, dar şi atunci când aceleaşi pârdalnice vremuri i-au permis să mănânce caviar cu şampanie franţuzească, ambele pigmentate cu savoarea fulgurantă a unui pipe fumegânde, cu cel mai fin tutun de havană…
Revoluţia din Decembrie ne-a prins pe amândoi pe poziţii întru-câtva potrivnice, eu fiind „emanat” spre funcţia de Prefect, iar el venind cu balastul funcţiilor lui de pe vremea comunismului. A fost convins atunci că îl voi schimba din funcţia de director, din motive de…umezeala necesară „copacului libertăţii” şi îmi amintesc că a rămas extrem de surprins când, nu numai că nu l-am schimbat, ci l-am şi promovat, motivându-i obscur că judeţul are nevoie de un arhitect cu ştiinţa, experienţa şi talentul lui.
Astăzi, alegerea de atunci nu mi se mai pare deloc obscură sau bizară pentru că în ea nu exista vreo strălucitoare intuiţie a mea, ci numai strălucirea incontestabilă a ştiinţei, experienţei şi talentului lui, pe care, orb să fi fost, şi tot le-ai fi văzut!
Ulterior, l-am numit, tot graţie calităţilor sale, Primar al municipiului Reşiţa, reuşind să ne apropiem unul de celălalt şi să devenim prieteni în sensul bun, în sensul facerii.
Trei lucruri îmi rămân în memorie din perioada aceea, deşi ele or fi fost mai multe, dar s-au prelins printre şi prin noi, de-odată cu timpul: am terminat împreună peste o mie de apartamente, fie rămase, fie noi, am făcut Centrul de copii Primăvara şi ca un adaggio de fineţe, cultură şi spiritualitate, am înfiinţat amândoi Biblioteca Franceză. Probabil că fiul de ţăran pălmaş din mine se completa cu aura lui de intelectual bucureştean rasat, rezultând un fel de simbioză naiv-cinică şi benefic-remodelatoare. Ulterior, drumurile noastre s-au intersectat tot mai mult şi tot mai des, eu ajunsesem parlamentar, el era ministru adjunct la Lucrările Publice şi ne întâlneam aproape seară de seară spre a ne ostoi singurătăţile printre miticii despre care, bucureştean fiind, el însuşi scăpa adesea câte o fină ironie. Îmi era drag să lucrez cu el pentru că era definiţia cârcotaşului pozitiv, care de sub pălăria mereu modernă şi scumpă, fularul de mătase, paltonul „La Belle Epoque” şi geanta de piele mereu asortată cu pantofii, reuşea să spună surăzând cumva din colţul buzelor nu că ”aşa nu-i bine!”, ci că „eu cred că aşa ar fi mai bine!”. Cred că aceasta este definiţia lui Şerban Antonescu: cârcotaşul pozitiv!
Drumurile noastre s-au încrucişat şi prin sălile Universităţii reşiţene, unde el preda cu aceeaşi profesionistă patimă, disciplina Urbanism şi amenajarea teritoriului, captivându-i pe studenţi cu indescriptibilul şi imprescriptibilul farmec al omului care ştie ce face şi ce spune; pentru că reversul fericit al cârcotaşului pozitiv a fost întotdeauna meseriaşul profesionist şi competent până la perfecţiune.
Astăzi nu mai e decât umbra lui, strălucind peste Reşiţa şi peste judeţ. Se spune că atunci când a explodat o stea gigantică şi s-a format sistemul solar, s-ar fi format şi elementul chimic prin care măsurăm nobleţea şi care este aurul. Cred că, tot atunci, s-a născut şi praful cosmic din care s-au întrupat ulterior oameni de talia şi nobleţea lui Theodor Şerban Antonescu, cum rămân convins şi că, astăzi, el s-a transformat tot în acest nobil praf cosmic!
„Theodor” înseamnă în limba greacă „darul lui Dumnezeu”! Pentru Reşiţa şi pentru Caraş-Severin, dar în mare măsură şi pentru ţară, asta a însemnat Theodor Şerban Antonescu!
prof. univ. dr. LIVIU SPĂTARU
Despre morti,numai de bine!Mai ales ca vorbele frumoase vin din partea cui vin!Inger carcotas,carcotas pozitiv.,praf cosmic,mult prea ciudat,mult prea bizar!Dumnezeu sa-o odihneasca si fara metaforele domnului Spataru!
Sa-l ierte Dumnezeu pe Antonescu!
Spatarule,Spatarule,daca iti facea tie ceea ce mi-a facut mie si altora nu mai scriai asa…poetic.Ai fi scris proza adevarata!
Dumnezeu sa-l ierte,are de ce…
Ce vremuri, cu Antonescu primar si Spataru prefect!!Niciunul nu era in meseria mea, dar cand a fost vorba sa se ia decizii, amandoi stiau sa asculte pe ce cei care se pricepeau. Nu dadeau cu pumnul in masa, desi functia le putea permite.Liviule, dupa vorbele tale, ale mele sunt sarace.Antonescu mi-a fost sef si la Consiliul judetean, inainte de 1989, era vertical si aparator al oamenilor profesionisti.Da, nici el nu a fost perfect, asa ca, mai sunt si autovictimizari!Dumnezeu sa-l ierte, de la el m-am inspirat cu numele pt. ce de-al doilea baiat=Serban!
Habar nu ai, domnule Danila,despre ce este vorba cand folosesti cuvantul autovictimizari!
Te-ai simtit cumva “autovictimizat”, maestre?Daca da, fiecare cu ‘drama “lui cauzata de cel ce a fost totusi , o personalitate,fata de multi dintre noi!Am habar pt. ca am fost “acolo”, deci hai sa ne respectam opiniile, chiar daca ,cu unele nu suntem de acord!Nu de alta , dar altfel am fi habarnisti cu adevarat.
Domnule Spataru va rog sa-i iertati pe cei care sub protectia micimii lor si a anonimatului isi permit sa-si etaleze lipsa de educatie,cultura si bun-simt.Cat despre cel pe care unii dintre noi il numeam ”maresalul” …Dumnezeu sa-l odihneasca in pace .Multumesc lui Dumnezeu ca am cunoscut un om deosebit.
Nu stiu cine este acest profesor Spataru, dar eu cu familia mea am trait in Resita din 1970 pana in 1985 cand am parasit tara. Cand am venit noi (eu ca arhitect sef al judetului iar sotia ca director gen. IPJ) prietenul Seban antonescu nu era in judet. Abia dupa 2 ani sotia l-a adus de la Ion Mincu…Nu cred ca asemenea minciuni si exagerari srvesc memoriei regretatului Serban, cu care am fost prieteni de familie si de nenumarate chefuri. El a devenit arhitect sef numit de vicele de resort de atunci Ioan Geana, atunci cand noi am fost trimisi in Nigeria (arhitecti consultanti) in anul 1976. Aceste ADAVARURI pot fi confirmate de fostii salariati ai Consiliului Judetean, de toti fostii angajati IPJ, si de catre alte personalitati din acea perioada din Resita. Cu deosebit respect, Dipl. Ing. Arch. Stefan Pascu – Austria