Astăzi se împlinește un an de la trecerea în neființă a lui Otto R. Nowy, cetățean de onoare al municipiului Reșița, care a contribuit la dezvoltarea industriei reșițene. Otto-Rudolf Nowy şi-a desfăşurat activitatea, până în anul 1988, în cadrul Uzinei Constructoare de Maşini Reşiţa, începând cu funcţia de inginer proiectant şi finalizând cu cea de director tehnic al Institutului de Cercetare şi Proiectare pentru Echipamente Hidroenergetice Reşiţa.
Am primit pe adresa redacției Reper 24, un necrolog scris în memoria lui Otto Nowy, de către Stefan Miskovits, cel care primea și el anul trecut, titlul de cetățean de onoare al județului Caraș-Severin. Din păcate, Otto Nowy a lipsit de la ceremonia de înmânare a celor două titluri, ocazie cu care președintele Consiliului Județean Caraș-Severin, Sorin Frunzăverde declara: „Am acordat aceste titluri celor două personalităţi remarcabile ale industriei româneşti de care se leagă asimilarea licenţei ALCO, apoi construirea societăţii Renk România şi a concepţiei a ceea ce a însemnat această fimă, momente importante pentru industria reşiţeană, pentru industria românească. Practic, noi nu ne-am făcut decât datoria“. Vă prezentăm în continuare necrologul scris de către Stefan Miskovits în aminitirea celui care i-a fost prieten timp de o viață:
”După doar câteva zile de la data memorabilă, când la Reşiţa i s-a acordat titlul de “Cetăţean de Onoare” al judeţului Caraş-Severin, inginerul Nowy Rudolf Otto a ȋncetat din viaţă, ȋn urma unui accident tragic. A lăsat ȋn urmă o familie ȋndurerată: soţia, fiica şi cei doi nepoţi, un ȋntreg şir de prieteni şi colegi, şi nu ȋn ultimul rând, un grup de vârstnici, cărora, ȋn mod voluntar, săptămânal, le alina durerile prin mici concerte de orgă, la spitalul de bătrâni din Trostberg.
S-a născut la Timişoara, la 25 Octombrie 1928, ca fiu al unei familii de modeşti funcţionari. De mic copil, a rămas orfan de tată, a fost crescut ȋn condiţiile modeste pe care le putea asigura mama sa, o persoană deosebit de evlaviosă, calitate pe care a reuşit să o transmită şi fiului, care a urmat această cale până la finele vieţii sale. Cursurile şcolii elementare şi le ȋnsuşeşte la Şcoala Primară Nr.6, din Elisabetin, şcoală condusă cu competenţă, de către priceputa pereche de ȋnvăţărori Bogdan. Educaţia sa religioasă a fost asigurată de către călugării Ordinului Salvatorian, care servea ȋn biserica catolică din Piaţa Lahovary, aflată ȋn imediată vecinătate cu clădirea şcolii. Încă de mic copil descoperă secretul muzicii, fiind elevul cunoscutei profesoare de pian din Timişoara, Novák/Reich Lenke. Timp de opt ani devine elev al Liceului Particular Piarist din Timişoara, unde prin sârguinţă şi conştinciozitate este aproape neȋntrerupt premiantul clasei. Ca elev al liceului participă activ la manifestările culturale, activează ȋn cadrul corului liceului şi ȋn mod treptat, ȋşi ȋnsuşeşte, din proprie iniţiativă, cunoştinţele necesare pentru mânuirea orgii. Ca elev al liceului dă dovadă şi de diverse pasiuni. Printre acestea, ceva inedit şi poate necunoscută multora, se numără pasiunea manifestată pentru chimie. Ȋn laboratorul său, dezvoltă pasiunea pentru cercetare, ceea ce ȋi va fi de folos pe viitor. Studiază aprofundat rolul armoniei ȋn muzică, este impresionat de frumuseţea naturii, pe care o cunoaşte prin repetate excursii şi este un schior pasionat. Dintre toate, poate pasiunea manifestată pentru locomotivele cu aburi o ȋntrece pe celelalte, ceea ce ȋn fine, va avea un rol hotărâtor ȋn alegerea căii de urmat după absolvirea liceului. Această pasiune este strâns legată de oraşul Reşiţa, de unde familia sa este originară, unde constructorul şef al fabricii de locomotive, Hugo Hell, este chiar un văr al său din primă ramură.
După ce trece cu merit examenul de bacalaureat, se prezintă la examenul de admitere al Politehnicii din Timişoara. În primul an de studii al Facultăţii de Electro-Mecanică se afirmă prin cunoştinţele sale aprofundate de matematică. Când facultatea se defalcă, ȋn Electro şi Mecanică, alege ultima, ȋn specialitatea maşinilor termice cu aburi. Deşi o boală necruţătoare ȋl sileşte să ȋntrerupă temporar studiile, ȋnvinge boala şi urmând ȋn continuare cursurile, obţine diploma de inginer mecanic.
Îndată după ce părăseşte facultatea se mută la Reşiţa şi se angajează la UDR – Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa, la secţia de proiectare. În perioada, când ȋnsemnătatea maşinilor şi locomotivelor cu aburi scade neȋncetat, şi se iveşte necesitatea fabricării unor turbine cu aburi de mare putere, se orientează ȋn acest domeniu şi elaborează un sistem de calcul al treptelor turbinei, o lucrare de mare valoare, care găseşte aplicaţie generală şi probabil se mai foloseşte cu succes şi astăzi.
Odată cu luarea unei hotărâri de importanţă istorică, de a se fabrica ȋn ţară locomotive diesel-electrice, destinate pentru tracţiunea trenurilor grele de marfă, pe baza licenţelor de fabricaţie provenite de la firme cu renume din Elveţia; Gebrüder Sulzer Winterthur, Schweizerischer Lokomotiv und Maschinenbau (SLM) şi Brown Boveri & Cie (BBC), se ȋnfiinţează, sub conducerea inginerului Eugen Boian, un grup LDE, căruia ȋi revine sarcina de a ȋnfăptui această misiune de mare importanţă. De la bun ȋnceput, tânărul inginer Nowy Otto este cooptat de către acest grup şi activează în biroul de proiectare al motorului Diesel şi al boghiurilor, ȋn cadrul colectivului aflat sub conducerea inginerui Alexandru Bitang. Cu un entuziasm de invidiat, membri colectivului ȋşi ȋnsuşesc documentele de licenţă, dar Otto Nowy doreşte mai mult, urmăreşte să descifreze secretele care au permis licenţiatorilor să eleboreze asemenea documente. Foloseşte ȋn acest scop fiecare clipă din perioada de specializare de la Winterthur unde beneficiază din plin de disponibilitatea partenerilor săi de discuţie, cei care astfel ȋi comunică informaţii, care ȋntrec limita celor obtenabile prin simpla preluare a licenţei. În baza cunoştinţelor astfel ȋnsuşite, după ce şeful său devine directorul uzinei, Otto Nowy preia conducerea colectivului, funcţie pe care o deţine până la transferarea sa la colectivul de conducere al constructorului șef al ȋntregii uzine. Între timp, a ȋnceput fabricaţia şi primele perechi de boghiuri şi de grupuri disel-generatoare au părăsit poarta uzinei.
În urma succeselor obţinute, UCMR s-a profilat ca fabricant pentru motoare Disel de mare putere, şi nu doar exclusiv pentru locomotive, ci şi pentru utilizări staţionare şi navale. Dat fiind că, şi ȋn continuare s-a convenit ca noile tipuri să fie construite tot după licenţe, un neȋntrerupt şir de tratative tehnico-economice şi comerciale au avut loc cu ofertanţi din zona ţărilor dezvoltate industrial. În timp ce se căutau soluţii noi, adecvate atât tehnic cât şi economic, ofertele au fost minuţios examinate. Tratativele comerciale au urmat abia după ce anexele tehnice erau considerate definitive prin semnătura celor competenţi, pritre care, figura de fiecare dată numele Nowy. În acest fel, Otto Nowy cunoaşte direct pe reprezentanţii firmelor de vârf ȋn domeniul construcţiei de motoare, efectuează repetate deplasări și vizitează cela mai ȋnsemnate fabrici din Europa şi chiar şi din SUA. Concomitent cu experienţa câştigată, numele său devine cunoscut ȋn lumea celor de aceiaşi specialitate.
În 1971 a fost numit consilier al Directorului general al Grupului de Uzine Reşiţa pentru probleme de licenţă şi asimilări de licenţe pentru motoare Diesel. O hotărâre curioasă, luată de conducerea superioară, în urma căreia sectoarele de proiectare din cadrul uzinelor, au fost reduse la minim şi colective complecte au fost transferate la instituţii de proiectare şi cercetare existente sau chiar nou formate. Astfel, şi Otto Nowy şi-a găsit un nou loc de muncă ȋn cadrul unui Institut de proiectare pentru Echipamente Hidraulice IPEHR, a cărui director tehnic urma să devină ȋn curând. În această calitate ȋi revenea sarcina de a coordona pe cei care proiectau turbine cu apă, echipamente pentru centrale hidraulice, motoare şi generatoare electice şi nu ȋn ultimă instanţă motoare Diesel şi boghiuri. Evident, o asemenea abundenţă de diverse probleme a cerut un efort suplimentar, care părea de multe ori, că depăşeşte capacitatea de lucru al unui singur om, oricât de bine ar fie acesta de pregătit.
În această perioadă a avut parte de o experienţă ce va avea influenţă asupra viziunii sale privind valorile societăţii umane. Locomotivele diesel-electrice, livrate de Uzinele ELECTROPUTERE din Craiova, pentru uzul Căilor Ferate din China, prezentau adesea probleme. Pentru rezolvarea acestora se alcătuiau delegaţii la nivel guvernamental, delegaţii din care nu puteau lipsi cadre tehnice de specialitate. Astfel a devenit posibil, ca Nowy să viziteze ȋn şapte rânduri uriaşa ţară din Estul Asiei, atât ȋn perioada Revoluţiei Culturale, cât şi după ce aceasta a ȋncetat. A fost extrem de impresionat de felul ȋn care se prezentau partenerii de discuţie chinezi. Tăcuţi, disciplinaţi, foarte politicoşi şi pe deplin cunoscători al problemelor care făceau obiectul reclamaţilor, dar şi foarte insistenţi, atunci când erau convinşi că au dreptate. A urmărit atent, şi ȋn afara sălii de şedinţă, comportamentul oamenilor străzii şi şi-a ȋntărit convingerea personală că, acest popor va fi ȋn stare să progreseze şi să se impună ȋn faţa celor care, până atunci, dominau lumea. Clarviziunea unui observator obiectiv, care merită toată admiraţia.
Presupun că a devenit conştient de faptul că, multitudinea şi varietatea problemelor cu care se tot confrunta, nu erau rezolvabile ȋn felul conştiincios care-l caracteriza, ceea ce a condus la hotărârea să renunţe la acest post, alegând soluţia, de a părăsi ţara şi stabilirea ȋn Republica Federală Germania. Odată cu această hotărâre se poate constata o ȋntorsătură, pe cât de neaşteptată, tot atât de ciudată. Un “tehnician pursânge” care timp de peste patruzeci de ani a avut ca preocupare exclusivă construirea maşinilor, pentru restul zilelor sale, a renunţat cu desăvârşire la această pasiune, compensând-o cu reȋmprospătata pasiune pentru muzica orgii şi studiul filozofiei.
A ȋnceput să fie solicitat, atunci când titularii nu erau la ȋndemână, să ȋnsoţească slujbe religioase cu muzică de orgă. Aceste solicitări au devenit tot mai frecvente şi se contura posibilitatea unei angajări permanente. Deşi dispunea de experienţa unui amator ȋn acest domeniu, şi-a dat seama că, pentru a fi titularul unui asemenea post, erau necesare cunoştiinţe mai aprofundate. Trecut de limita vârstei de pensionare, s-a aşezat din nou ȋn băncile unei şcoli speciale şi a absolvit cu succes cursurile acesteia, obţinând calificarea necesară pentru a fi organist competent al ambelor biserici, catolică şi evanghelică. Peste douăzeci de ani a activat ȋn acest domeniu, a fost foarte apreciat şi solicitat să intoneze orga şi la alte evenimente festive.
Un aspect poate mai puţin cunoscut, reprezenta respectul de care dădea dovadă faţa de valorile considerate incontestabile ale societăţii din perioadei tinereţii şi adolescenţei sale. Dragostea manifestată faţa de liceul ȋn care a devenit matur, faţă de profesorii preoţi şi civili ai şcolii, precum şi amărăciunea cauzată de modul ȋn care, tip de patru decenii, un regim ateist a ȋncercat să şteargă orice urmă al spiritului creat de această şcoală, l-a ȋndemnat să fie unul dintre promotorii acţiunii susţinute de reactivare al spiritului piarist timişorean, ȋn condiţiile unei societăţi libere. A fost iniţiatorul ȋnfiinţării unui muzeu, ȋn care, după dispariţia finală a tuturor foştilor profesori şi elevi al acestui liceu de elită, să fie păstrate pentru generaţiile viitoare, documente şi obiecte care amintesc de liceul de odinioară. A fost, timp de peste douăzeci de ani, co-organizatorul ȋntâlnirilor nostalgice ale piariştilor din Germania.
Cu trecerea timpul activitatea octogenarului devenise tot mai obositoare, picioare mânuiai tot mai greu pedalele orgii, se gândea la retragere şi se aşeza tot mai rar la pupitru. Suferea de o lipsă de control a mişcării picioarelor, fapt care ȋl ȋndemna la deosebită prudenţă. Aceasta a fost şi cauza care l-a determinat ȋn final, să renunţe să ia parte personal la un eveniment festiv deosebit, unul care ȋncununează viaţa unui om – festivitatea ȋn cadrul căreia, i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Judeţului Caraş-Severin. Am apreciat cu reţinere această prudenţă, care ne-a privat de posibilitatea să stăm alături ȋn sala festivă plină de feţe cunoscute din anii activităţii noastre din tinereţe, ani petrecuţi ȋmpreună la Reşiţa. Că aprecierea mea s-a dovedit a fi deplin greşită, a fost confirmat ȋn mod tragic, prin accidentul care a urmat la doar câteva zile după acest eveniment festiv. La intrarea ȋntr-un oficiu de asigurări, poticnindu-se s-a prăbuşit ȋntr-un fel atât de fatal, ȋncât a suferit o leziune gravă cerebrală, ȋn urma căreia, a doua zi, la 14 Decembrie 2013, s-a stins din viaţă. Odihnească-Se ȋn pace!
Am considerat a fi nu numai dreptul, dar chiar datoria mea, ca la un an de la acest eveniment tragic, să ȋncerc să prezint cât mai detailat drumul pe care Otto R. Nowy l-a parcurs, şi să cinstesc astfel memoria aceluia, căruia i-am fost bun prieten timp de peste optzeci de ani.
Stefan Miskovits, Schwetzingen, 2014”
