Pretext de schimbare!

Ne-am temut atât de mult de capitalism încât am eșuat în feudalism: o împărțire discreționară de funcții și privilegii. Aceasta este remarca atentă făcută zilele trecute de către un reputat politolog român, doamna Mihaela Miroiu. Îmi este teamă că pentru a ne trezi la realitate, verdictul expertului este chiar blând, și consider că nu ne-am scufundat suficient în timp istoric pentru a avea perspectiva corectă asupra lucrurilor.

Așa cum am urmărit discursul public al ultimelor zile, el se caracterizează prin absența personajului principal. Sorin Frunzăverde, căci despre el este vorba a ajuns precum un totem tribal. Toată lumea îi resimte prezența, nimeni însă nu îi rostește numele.

Cred că literatura română a avut extrem de mult de pierdut în ultimele două decenii. O enormă risipă de talent investită în eforturi editoriale situate la granița dintre conspirație și ficțiune. Oameni bine informați îți livrau zilnic aluzii și iluzii despre evenimente diverse care se petreceau într-o altă lume, într-o altă sferă, în sfera puterii.

Sunt foarte mulți oameni talentați, cu o analiză lucidă și inteligentă a evenimentului politic. Cel mai adesea însă se pierd în mize false și în orgolii partizane. Citesc textele taberei PNL și ajung să le dau dreptate. Citesc replica PSD și sunt surprins de noi argumente corecte. Suntem însă într-o realitate tribală iar astfel de eforturi critice nu fac decât să antagonizeze taberele, în vreme ce sfera puterii rămâne lipsită de transparență și învăluită în mister.

Dacă de la Revoluție și până la alegerea lui Traian Băsescu ca Președinte al României lucrurile sunt destul de clare – în funcție de tabăra în care te situai binele și răul erau ușor de identificat – mai apoi trecem într-o realitate amorală. O perioadă marcată de multiple piruete ideologice, ultima, cea a lui Sorin Frunzăverde din martie 2012 de trecere din PDL în PNL încheind practic alegerile locale și parlamentare din Caraș-Severin încă înainte de a începe. Momentul Colectiv poate să rămână un accident nefericit de pe urma căruia o mână de oameni revoltați a provocat căderea Guvernului Ponta.

Poate să fie însă și ceva mai mult, poate reprezenta începutul unei culturi politice a dialogului.

Cel puțin acum, dialogul este inexistent. O simplă scenetă cu personaje și replici previzibile: persoane care își proclamă o neutralitate lipsită de neutralitate, pe motiv de campanie murdară, victime ofensate care simt nevoia să dea replica, urmate de înțelepți împăciuitori care să îți amintească cum că schimbarea începe cu tine. Bucurați-vă de toate mizeriile, căci numai așa sfera puterii redevine transparentă. Cu cât se spurcă politicienii între ei* cu atât vom afla mai multe detalii despre deciziile politice de până acum.

Iar tabloul este incomplet fără a reveni la presa locală și la partizanatele ei. Oamenii se orientează suficient de repede și înțeleg prea bine din ce parte bate vântul.

Schimbarea nu începe cu mine. Chiar dacă nu arunc gunoi pe stradă, chiar dacă am spălat vasele și am și ordine pe birou, realitatea nu se schimbă. Pentru Reșița cel puțin s-au atins limitele subdezvoltării ca efect al unor guvernări ineficiente. Și din păcate presa își are partea sa de vină, prin laudele lipsite de acoperire și prin critica agreată de putere. Să revenim însă la Sorin Frunzăverde. Cel puțin să nu se mai spună că ar fi un articol teoretic.

Ca observator al vieții politice, măcar al ultimilor zece ani, nu am putut să nu remarc amuzat și întristat duplicitatea oamenilor. Pentru orice problemă se găsea câte un ins mai răsărit care să îmi spună pe un ton conspirativ: Lasă că vorbesc eu cu Sorin, și se rezolvă.

Și ajungi să te întrebi ce poate fi amuzant într-o astfel de situație. Amuzantă era imposibilitatea practică a unui astfel de sistem. Pentru fiecare problemă cred că existau cel puțin doi prieteni care să ceară să se rezolve. Iar apoi care este mai prieten, cum decizi, și pe ce criterii?

Am văzut în zilele care au trecut oameni foarte siguri pe ei în a identifica sursele răului. Îi apreciez și oarecum îi invidiez, chiar cu regretul de a nu mai fi suficient de tânăr încât să le știu pe toate. Aceiași oameni, direct sau prin interpuși, ne vor conduce și de aici înainte. Nu spun că ar fi bine sau că ar fi rău. Ce pot spune este că schimbarea se va produce prin dialog. Un dialog prin care sfera de decizie politică să revină în lumina dezbaterii publice. Iar pentru această revenire este nevoie de o critică constructivă.

Critica de tip constructiv nu este cea pentru care primești bilet de voie de la stăpânire. Ea este expresia întrebărilor corecte. Acele întrebări care să forțeze un răspuns clar pentru orice decizie politică. Chiar și pentru curajoșii care ar putea spune că au criticat, întrebările rămân. Au fost adresate toate acele întrebări care să lămurească deciziile politice prin care am ajuns aici?

Notă: * Politicienii încă nu s-au spurcat între ei. Chiar  deloc.  Ah, că PSD-ul e rău, că PNL-ul e perfid, sunt simple figuri de stil. Deocamdată doar media este cea căzută între scaunele disputei politice.

Andrei FURNICĂ