Paradoxurile democraţiei (Ep 1)

Românii – campionii productivităţii şi salariilor mici

Ideea unui ciclu de articole despre paradoxurile democraţiei a venit ieri, în cursul unei foarte interesante discuţii cu un distins director de bancă din Reşiţa, fin analist şi cunoscător, bazat pe o vastă experienţă, inclusiv predecembristă, deci cu atât mai valoroasă, care a iterat o idee-surpriză: românii ar fi trecut la comunism abia în 1990, când proletariatul ar fi ajuns cu adevărat la putere, manifestându-şi dictatura în cel mai la îndemână mod cu putinţă, adică prin alegerea conducătorilor! Inclusiv în fabrici şi uzine!

Ce a ieşit din zavera din ’89 se ştie: a fost prima lovitură zdravănă aplicată productivităţii munci, prima legitimare a incompetenţei şi prostiei, prima ridicare a lui „ lasă, că merge şi aşa!” la nivel de slogan naţional! Competenţa şi profesionalismul au fost date la o parte, pentru a face loc imposturii, nepotismului şi sfertodoctismului – iar fenomenul a durat o bună bucată de vreme şi tentaculele lui le mai simţim şi astăzi!

Atunci, cred, s-a înfiripat pentru prima dată ideea că românul nu este capabil de muncă performantă şi că lenea lui proverbială îl face inapt pentru a intra în marea şi singura competiţie economică adevărată, care spune totul despre caracterul şi capacitatea unui popor – competiţia pentru productivitatea muncii! Incompetenţilor ajunşi la conducere, care n-aveau habar cum se conduce un CAP, darămite o ţară, ideea le-a venit ca o mănuşă: n-avem nevoie de industrie şi de agricultură, de IT şi comunicaţii, oricum poporul e leneş, şi dacă productivitate nu e, nimic nu e!… De aici până la ideea că nu putem recompensa munca din cauza unei productivităţi scăzute nu-i decât un pas, pe care gugumanii conducători l-au făcut cât ai scăpăra, şi au rămas înfipţi-crampon în credinţa aceasta până azi!…

Nu trec printr-un puseu de „schimbare la faţă”, de cabotină manifestare a dragostei de ţară şi neam, dar vreau să afirm ferm şi răspicat că această tembelă idee despre lipsa de productivitate a românului este doar în mintea guvernanţilor lui, care vor cu tot dinadinsul să-i schimbe sticla din fereastră cu beşica de porc, numai să-l ţină pe om în semi-întunericul din care îi va vota orbeşte! Iar celor care au de gând să mă combată sau să mă înjure, neplăcându-le adevărul gol-goluţ, le aduc în faţă date şi cifre reale, făcute de UE, pe care ei le cunosc prea bine, dar preferă să le ţină sub obroc!

Din 2004 până în 2015, dar în mod deosebit în ultimii 4-5 ani, Romănia este pe locul I la creşterea productivităţii muncii între statele UE, devansând grupul BELL (Bulgaria-Estonia-Letonia-Lituania), precum şi ţările din regiune cu curs de schimb flotant (Ungaria-Cehia-Polonia)! Productivitatea muncii pe ora lucrată a crescut, din 2010 până în 2014, la noi, de la 82 euro la 117, în timp ce în Bulgaria de la 86 la 111, în Slovenia dela 88 la 104, în Slovacia de la 82 la 108, în Letonia de la 70 la 113! În clasamentul productivităţii pe oră conducem detaşat toate ţările UE, cu o creştere de 117 % de la 2010 la 2015, pe locul doi fiind Lituania, cu 112%, apoi Letonia – 112, Bulgaria – 111, Polonia – 110, Slovacia – 108, Spania – 107 etc. La fel stăm şi la productivitatea pe persoană, unde conducem cu 114 %, urmaţi de Letonia – 113, Lituania – 111, Bulgaria – 111, Polonia -110, Irlanda – 106 etc. Acest fenomen se petrece în contextul în care productivitatea a crescut în toate ţările UE, cu excepţia Greciei şi Italiei, cea mai mare creştere fiind în ţara noastră, urmată de grupul BELL şi de Slovacia! Datele sunt oficiale, raportate de EUROSAT…

Şi vine şi reversul medaliei, prin prostia guvernanţilor: acelaşi raport EUROSAT arată că România a înregistrat, de departe, cea mai mică pondere a compensării salariilor în PIB, de numai 31,3 %, adică de doar 65 % din media europeană; chiar deasupra noastră e Grecia, cu 31,4 %, în contextul în care 7 state din UE au peste 50 %, cel mai sus stând Danemarca, cu 53,1 %. Bulgaria, vecina noastră, s-a înţelepţit, având peste 40 % din PIB pentru salarii!…

Pe scurt, distribuţia medie a Pib în UE este 47,9 % pentru salarii, 40,2 % pentru capital şi 11,9 % pentru impozite nete, în timp ce la noi se distribuie doar 31,3 % pentru salarii, 55,4 % pentru capital şi 11,3 % pentru impozite nete!

Acum, să traduc în cuvinte: suntem pe primul loc la productivitatea muncii şi pe ultimul loc la salarii! Dacă guvernele Ponta şi Cioloş ar fi cinstite cu românul muncitor, fiecare din noi ar putea să aibă un salariu mai mare cu cel puţin 35 % – şi asta rămînând doar „sub radar”, adică sub media de alocare a UE!

Dar…nu vor! Preferă să ne arate cu degetul şi să ne spună că nu muncim! Preferă să ne facă de râs şi să ne ţină în ruşine şi întuneric! Preferă să nu se uite în jur, ci numai în propria pungă şi la propria bunăstare! Preferă să ne scoată ochii cu ajutorul social, decât să investească în locuri de muncă bine plătite! Preferă să pribegim în lumea mare, decât să ne cerem drepturile acasă! Preferă să facă orice, dar nimic bun pentru propriul popor! Preferă să ne împuţinăm, decât să ne creştem copiii în decenţă!

Demotivarea muncii a atins limite de nebănuit, iar vinovaţi se fac doar ei, guvernanţii! Poporul le-a arătat că poate să muncească, dacă este plătit; dar le-a mai arătat şi că nu este dispus să muncească pentru salariul de mizerie pe care guvernul îl oferă! Ar fi timpul să le arătăm că ştim că pot să ne plătească mai bine, dar nu vor!

E drept că o acţiune reparatorie privind salariile de batjocură „administrate” românilor în ultimii ani nu e un lucru uşor – ba chiar am putea spune că este un lucru de-a dreptul măreţ, pe măsura unui om sau a unui guvern măreţ! Aici, însă, gândindu-mă la guvernele noastre din ultimii ani, îmi vine în minte o replică dintr-un film al cărui titlu nu am fost suficient de snob pentru a-l memora: „nu se naşte nimic măreţ din ceva uşor, cu excepţia sexului măreţ făcut cu o femeie uşoară”!…

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru