Monarhul Lăuntric

Am citit si m-am îmbucurat de ultima carte publicată de scriitorul creştin ortodox Adrian Georgescu. “Monahul lăuntric” este cea de a douăzeci şi şasea sau a douăzeci şi şaptea carte a autorului – majoritatea cărţi de credinţă religioasă – iar resursele scriitorului nu par epuizate. Dimpotrivă, fondul şi stilul se esenţializează, se purifică, iar expresia tinde să devină mai accesibilă, renunţând la destule licenţe.

Spre deosebire de cărţile anterioare, “Monahul lăuntric” se smereşte suplimentar în îngăduinţă pentru şi comunicare către laicii care suntem, cu frică şi dragoste către Dumnezeu, dar şi cu preocupări acaparatoare pentru existenţă.

Exegeza religioasă competentă o vor face cei ce se pricep. Fără pretenţii, în loc de păreri personale subiective inser câteva paragrafe din carte, întru ilustrarea omenităţii volumului apărut luna trecută.

“Acum pun rânduială în ceea ce pare a-mi fi destinul; în pocăinţă şi plâns îi găsesc împlinirea şi infinitul.”

“Între luminile lumii – pâlpâitoare şi stingându-se devălmăşit – şi Lumina inaccesibilă se găseşte lumea pe care o alcătuim noi – oamenii neîntregiţi în desăvârşirea lui Dumnezeu.”

“Sunt slab şi fricos; laş şi clevetitor însă mă pricep să înşel viclenind situaţiile.”

“Ce frică mi-e de ucigaşul şi de palma lui când mi se lasă pe umăr; duhneşte a om înnebunit de groaza că se va pierde fără să fi izbândit ceva memorabil care să-l înveşnicească şi atunci încearcă să iasă din uitare omorându-mă.”

“Nu ştiu ce va fi acolo – eu doar îmi umblu calea şi urc.”

“M-am împiedicat de bărbatul căzut pe drum – sânge pe chipul lui şi durere în privirea-i stinsă – dar n-am întins mâna să-l ridic şi să-i spun: Iată- mă – sunt lângă tine, – i-am întors spatele incurajându-mă Lasă-l – că ştie Dumnezeu ce face cu fiecare om.”

“Chinuitor tresaltă mintea şi inima străvăzând profunzimea lăuntrului meu – insondabil ca fântâna timpului – fără a-mi cunoaşte cu adevărat păcatele.”

“Mi-am înnegrit chipul; mi-am noroit inima: fărădelege am săvârşit în tumultul libertăţii crezând că pot face totul şi că toate mi se cuvin.”

“Iad mi-e bătrâneţea – scoate-mă Doamne din iadul păcatului târziu.”

“Simple îmi sunt cuvintele pe care le scriu să ajungă la inimile fraţilor mei şi să le odihnească minţile în bucuria lui lisus Hristos.”

“Bucuria trăieşte în cântecul păsării şi în tremurul frunzelor; în singurătatea muntelui şi în vuirea vântului: eu mă bucur.”

“Păsările se înviorează la cerul dis-de-diminetii si-mi lasă cântecul să

mă bucur. Si eu îl trăiesc.”

“Rugăciunea-mi târzie se asterne peste faptele mele.”

“Ani se rostogolesc si cad în fântâna timpului iar ce iese de acolo este istorie resentimentară când iubirea e doar regret si amintire tristă nicidecum pace sau bucurie. Atunci ce putem face cu cele prea omeneşti -.”

“Nu cumva celui mai păcătos i se dă darul să cunoască si să se bucure şi – conştientizându-l – să se pocăiască -.”

“Auzi – Doamne – rugăciunea mea si uită-mi păcatul îndoielii; ridică pe acesta care se clatină în credinţa sa.”

“La fata nebuniei mele tristetea lumii din care eu însumi am muşcat crezând că mă voi îndestula cu disperare omenească. Iar când mi-am căutat iubirea să mă îmbrac cu certitudinea ei m-am dumirit că haină nu am să mă apere de frigul singurătăţii şi de boala morţii curânde.”

“Câte o mână aşezată pe umăr – deşi mută – ar putea fi salvatoare pentru cei care-şi nădăjduiesc izbăvirea.”

“Iubirea lui Iisus Hristos în conştiinţele noastre este supraconştiintă.” “Curăţie; ascultare; smerenie. Si înţelepciunea de a Te iubi din toată inima şi din străfunzimea credinţei.”

“Plâng senin.”

Octavian Apahideanu