Dispariţia treptată a şcolii

Imaginea, deja virală, a primarului de Voluntari cu nume de bandit muntean din perioada interbelică – Pandele – a ajuns astăzi să simbolizeze atitudinea cvasitotalităţii clasei politice româneşti faţă de învăţământ şi educaţie! Suitul cu picioarele, chiar încălţate în pantofi italieneşti cu talpă veritabilă, pe catedra de la care predă dascălul depăşeşte cu mult deja desuetul fluierat în biserică, frizând mult mai obscenul gest al maculării altarului cu te-miri-ce resturi fecale; cel puţin, spre lauda lui, reacţia publicului lasă să se întrezărească această similitudine, fiind de natură să ne bucure, dar şi să ne întristeze, în acelaşi timp! Să ne bucure, pentru că mai există în ţara asta pârjolită de afacerişti şi escroci destui oameni care se mai gândesc încă la catedră ca la un altar! Să ne întristeze, pentru că altarul-catedră este atât de chinuit şi supus perversiunilor şi privaţiunilor, încât cu greu îşi mai poate păstra câteva „tuşe” din aura de sacralitate moştenită şi consolidată de-a lungul timpului!

După 1989, în aproape 27 de ani de tuse şi convulsii, în care s-au succedat 20 de miniştri şi cam tot atâtea reforme, şcoala românească este mai bolnavă şi mai prăbuşită decât oricând, fiind serios ameninţată cu colapsul; ameninţările, câte vor fi fiind ele, vin din trei direcţii principale, imposibil de stopat şi contracarat, pentru că sunt naturale: regresul demografic, avântul maiestuos al calculatoarelor şi prostia statului! Să le luăm pe rând!

Înaintea tuturor stă cauza demografică, inexorabilă în curgerea ei europeană, valabilă mai peste tot pe bătrânul nostru continent, obosit de războaie şi golit de credinţă şi ideal! Copleşit de deşertăciunea vieţii şi orbit de falsele valori cu care a înlocuit, iconoclast până la demenţă, strămoşeasca credinţă, europeanul nu mai simte sacralitatea şi fervoarea înmulţirii! Consecinţele sunt dezastruoase: îmbătrânirea populaţiei, creşterea alarmantă a inactivilor, infarctul sistemului social de plăţi şi compensări, distrugerea echilibrului social, disoluţia socială, creşterea mizantropiei şi cinismului social, diminuarea solidarităţii şi securităţii şi metisizarea populaţiei, această din urmă consecinţă fiind rezultatul deciziei politice, ca răspuns la sporul negativ al populaţiei europene albe, şi nimic altceva!…”E nevoie de sânge şi hormoni proaspeţi, doar nu vom lăsa Europa să se stingă!”, vor spune merkelienii mai vechi sau mai proaspeţi, deschizând larg porţile Europei în faţa „diversităţii etnice şi multiculturalismului” şi sugrumând astfel milenii de cultură, tradiţie, civilizaţie şi istorie!

Dezvoltarea inimaginabilă (în sensul că realitatea depăşeşete adesea imaginaţia!) a calculatoarelor, în cele două dimensiuni esenţiale ale lor, hard şi soft, pune în pericol multe laturi şi ramuri ale activităţii umane, din care unele vor dispărea fără nicio îndoială: sistemul bancar, sistemul asigurărilor, activităţile de statistică şi evidenţiere numerică a muncii şi rezultatelor ei, comunicaţiile, mare parte din administraţie etc. Până acum, specialiştii „se fac” că nu observă sau ascund pur şi simplu efectul de bumerang devastator pe care îl are dezvoltarea informaticii şi ciberneticii asupra şcolii clasice, în particular, şi a educaţiei, în completitudinea ei! După ce a împins învăţământul, cercetarea şi educaţia mult dincolo de graniţele lor naturale, calculatorul este pe cale să imprime şcolii – templul milenar de necontestat al acestora – un trend autodistructiv năucitor, care s-ar putea să-şi producă efectele mult mai rapid decât ne imaginăm noi! Îndrăznesc să emit „profeţia” că şcoala clasică va dispărea într-un timp mai scurt decât o generaţie (25 de ani) sub loviturile năprasnice ca viteză, percepere şi schimbări paradigmatice ale calculatorului electronic, pe cale să devină calculator biologic! Principalul motiv care mă face să cred acest lucru este că nu numai calculatoarele se modifică extrem de rapid, ci că în acest proces sunt modificaţi şi oamenii, este modificată şi  genetica şi inteligenţa noastră, inclusiv cea de tip superior, adică inteligenţa emoţională! Este, dacă vreţi, ca o lumânare care arde la ambele capete…

O a treia cauză care duce la dispariţia şcolii este, cum spuneam, prostia statului! Că învăţământul românesc este subfinanţat cronic nu mai este un secret pentru nimeni! Că suntem pe ultimul loc în Europa şi pe unul dintre ultimele locuri din lumea civilizată la procentul din PIB alocat educaţiei şi cercetării, iarăşi nu mai este un secret! Guvernele vin şi pleacă, dar prostia statului se acumulează şi suferă de darul prozelitismului excesiv! Cum altfel, decât prostie crasă, putem interpreta încăpăţânarea statului de a menţine la rang de principiu finanţarea  învăţământul pe cap de elev şi student, în condiţiile în care tot el, statul, declară că populaţia de vârstă şcolară este în continuă scădere, declarând concomitent că e nevoie de creşterea calitativă a întregului proces de învăţământ?!

Atacată vârtos din cele trei laturi, una mai eficientă decât cealaltă, scoala europeană clasică se sufocă treptat şi urmează o traiectorie descendentă, până la estompare şi dispariţie! Este ajutată şi de dascăli, tot mai prost plătiţi în comparaţie cu alte bresle, tot mai subţire spre slab pregătiţi, tot mai puţin dispuşi să vadă în sacrificiul de sine o condiţie esenţială şi existenţială a Învăţătorului…

Ce vom pune în loc mi-e greu de spus! Probabil- copiii imigranţilor, transformaţi peste noapte din neanderthalieni în merkelieni!

Aş îndrăzni să fac o propunere concretă, poate este vreo ureche de politician îndreptată şi spre mine, dacă tot e an electoral: ce-ar fi dacă am reînfiinţa instituţia mentoratului? Am tot meditat la acest lucru, ne trebuie doar un proiect de lege foarte bun, la care aş lucra cu plăcere şi care să treacă profesia în nomenclator, cu toată definiţia ei! Eu, unul, m-aş încumeta să iau „sub oblăduire” unul sau doi copii normali, de 10-12 ani şi, în 2-3 ani, să-i aduc în situaţia de a trece examenul de maturitate şi a intra la facultate! Şi ca mine mai sunt mulţi oameni, dispuşi, în condiţii de deplină legalitate şi eficienţă socială, să-şi pună la dispoziţia celor tineri cunoştinţele, experienţa, timpul şi sufletul!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru