Cronica unei morţi inutile

Vestea că Slobodan Miloşevici, până nu demult considerat mare criminal de război şi autor de crime la adresa umanităţii a fost considerat nevinovat şi a fost achitat de către Tribunalul Penal Internaţional de la Haga m-a prins şi surprins în Serbia, la Bela Crkva, Biserica Albă, într-un scurt sejur cu iz de vacanţă, alături de familie. Involuntar, mi-a scăpat un scurt chiot de satisfacţie, reprimat imediat de gândul că, pentru cel tocmai astfel achitat, vestea nu însemna nimic, din simplul motiv că murise de mai mulţi ani, într-o închisoare internaţională destinată marilor criminali…

Am privit în jur şi m-am trezit la realitate: în jurul meu nu se mai bucura nimeni! Lumea, sârbească sau nesîrbească, dormita nesatisfăcută, digerându-şi necazurile mult mai cotidiene, contingente şi contondente! Nimeni nu parea dispus să acorde un dram de timp sau de importanţă lui Slobodan Miloşevici, unul dintre marii martiri moderni ai omenirii!

Acuzat de crime de război, de crime împotriva umanităţii, de genocid în Bosnia şi Kosovo, Milosevici a fost arestat pentru a fi judecat de către respectivul tribunal internaţional, dar a murit în închisoare, în condiţii de mare incertitudine. Nu am de gând să insist asupra datelor, ci asupra faptelor şi consecinţelor lor. În momentul în care a fost întemniţat, am fost sigur că nu va ajunge să fie judecat, că va muri înainte de judecată; mai exact spus, am fost sigur că omul nu va suporta nedreptatea şi umilinţele şi că se va sinucide înaintea verdictului…Am şi declarat acest lucru, chiar dacă nu mai aveam nicio calitate oficială, legitimat în declaraţia mea de atitudinea mea făţiş potrivnică războiului din Serbia, rostită de la tribuna Parlamentului, în şedinţa camerelor reunite, declaraţie în urma căreia Petre Roman şi câţiva slugoi de-ai lui au vrut să mă dea afară din partid! Am avut perfectă dreptate! Miloşevici s-a sinucis în puşcărie, sau a fost „ajutat” să o facă, fiind conştient că fusese condamnat dinainte şi că moartea sa trebuia să justifice războiul criminal şi fără altă utilitate decât justificarea existenţei NATO şi doctrinei NEOCON!

Astăzi, după atâţia ani de la terminarea infamului război, construit pe minciună, ca şi cel din Irak, constat că poziţia mea nu s-a flexibilizat deloc, este aceeaşi de atunci: nu Miloşevici şi nu sârbii sunt vinovaţi de crime şi genocid, ci promotorii înarmării, industriei de război, stărilor conflictuale şi de beligeranţă, şefii de state şi de guverne croite pe nevoia de război, şefii NATO şi altor organisme militare, paramilitare şi religioase, islamiştii fundamentalişti şi creştinii prea dornici să amestece religia cu statul, americanii conduşi de republicanii bushişti, mereu dornici să facă ordinea lor, oriunde şi oricând, au sau n-au treabă…

Ceea ce s-a flexibilizat în timp, ca opinie, este părerea despre comportamentul şi viaţa trăită, viaţa de zi cu zi a sârbilor, văzută zilele trecute de mine „pe viu”, acasă la ei! Iniţial pornisem să-i acuz drastic, neînţelegând de ce nu sărbătoresc triumful, fie şi postum, al lui Miloşevici asupra duşmanilor tradiţionali sau conjuncturali ai Serbiei! După mine, oamenii ar fi trebuit să fie în stradă şi să se bucure mai ceva decât s-ar fi bucurat dacă sârbii ar fi câştigat Campionatul Mondial de Fotbal (sau de baschet „coşarca” lor, care le place atât)! Apoi am înţeles: pentru oamenii de acolo, triumful era ceva firesc, absolut în limitele normalului şi se produsese de la bun început, fără să lase nicio urmă de îndoială că s-ar putea să nu se producă! Nu avea nici un rost să sărbătorească triumful dreptăţii lui Slobodan Miloşevici, câtă vreme au fost tot timpul siguri de el, fără nicio urmă de îndoială! Sacrificiul lui e şi el firesc, se înscrie în limitele necesarului, normalului, existenţialului, fără nimic extraordinar- orice sârb cu minte ar fi procedat aşa!…

Dincolo de firescul cotidian se văd însă, la tot pasul, urmele de neşters ale războiului, care nu a încetat odată cu tăcerea armelor, pentru că Serbia, mintal şi spiritual, nu a capitulat nici astăzi! Ţara este la nivelul civilizaţiei anilor buni ai epocii Ceauşescu-Tito, anii 1975-1978! Oamenii trăiesc bine, fără lux, dar şi fără fiţe, având mare grijă să producă singuri ceea ce le este necesar! Mâncarea este scandalos de ieftină, cam la jumătate din preţul din România (la cherhanalele din Stara Palanka, trei persoane pot mânca pe săturate, chiar trei feluri, cu echivalentul a 100  lei, ca să nu mai spunem că trei persoane pot dormi cu echivalentul a 40 euro pe noapte…pentru toate trei!), o pâine de 600 grame costă cam un leu, iar un litru de alcool rafinat costă echivalentul a 5-6 lei, nu 60-80, ca la noi…Nu prea vezi maşini fiţoase şi tunate, Zastava este încă la mare cinste, alături de biciclete, motorete şi motociclete de toate soiurile, unele mai pârâitoare ca altele…iar plaja, chiar amenajată cu şezlonguri, e gratuită, pentru că e pe terenul comunităţii, şi ce este al comunităţii este sfânt!…

Mai sunt şi ceva buruieni, pe ici-acolo, ceva pet-uri aruncate, dar pământul este muncit de parcă zeul suprem al sârbilor este Zeul Pământului! Iar primele gropi în asfalt le-am regăsit la întoarcere, imediat după ce am ajuns pe drumurile judeţene…

În cele trei zile n-am văzut tablete, i-phon-uri sau alte sofisticării în mâinile sârbilor…şi nicio vânătoare de pokemoni, nici măcar americani…dar tot mi-ar fi plăcut să-i văd bucurându-se de triumful lui Slobodan Miloşevici, martirul şi eroul lor naţional!

 Prof. univ. dr. Liviu Spătaru