Cristos nu râde niciodată!

În săptămâna aceasta, în care întraga Creaţie stă cu răsuflarea tăiată în aşteptarea dublului miracol, al Morţii şi al Învierii, scrisul nu poate urma decât destinul gândului, care nu poate, la rându-i, decât să se plece şi să se lase copleşit de Geniul lui Cristos; şi nu înţeleg deloc de ce îi spunem “Săptămâna Patimilor”, când pentru întreaga lume creştină este Săptămâna Iluminării, a găsirii căilor şi sensului, a înţelegerii minunii în care trăim – Creaţia Divină!

Este, fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaştem, săptămâna deplinei sobrietăţi. Teologi, istorici, analişti şi sofişti ai creştinismului ne-au atras atenţia de multă vreme că în niciuna dintre “Evanghelii”, Cristos nu este deloc prezentat râzând! Mântuitorul nostru nu râde niciodată, ba nici măcar nu zâmbeşte … şi ne trebuie un deplin exerciţiu de imaginaţie şi o veritabilă “licenţă artistică” pentru a ni-L imagina măcar cu un surâs, uşor trist, la gândul că păcatele lumii pe care urmează a le răscumpăra sunt atât de “lumeşti”, încât repetabilitatea lor este garantată de precaritatea condiţiei noastre umane! Şi nu e de mirare că, urmând pilda de suflet şi gândire a Marelui nostru Mântuitor şi Profet, creştinismul a devenit o religie a iubirii sobre şi asumate, a responsabilităţii grave asupra relaţiei dintre om şi divinitate, a asumării destinului uman ca parte a supremei existenţe divine. Această sobrietate temperat-tensionată pare să se fi răsfrânt în fiecare firmitură de divinitate care este sufletul creştinesc, excluzând ludicul, cinicul şi flecarul, în mod neexplicit, dar intrinsec! Cristos nu râde niciodată …

Dar nici nu plânge niciodată! Era şi este atâta suferinţă în jurul Lui încât este cu neputinţă ca această suferinţă să nu-I fi pătruns până în adâncul sufletului, fără să-L copleşească, să-L învăluie şi să-L dărâme! Nu suntem în măsură să stabilim grade de intensitate sau de comparaţie pentru suferinţa divină şi nici să afirmăm dacă natura divină face ca suferinţa sufletească să fie mai gravă sau mai intensă decât aceea trupească; putem doar să presupunem că momentele de maximă trăire şi emoţie, cum sunt cele ale Botezului Său, al Predicii de pe Munte, al Schimbării la Faţă, Cinei Cea de Taină sau al Răstignirii ar fi fost suficient de încărcate încât să provoace plânsul, sau măcar lacrimile … dar, iarăşi, în niciuna dintre “Evanghelii” nu se relatează despre aşa ceva! Avem de-a face cu o renegare totală a hedonismului, pesimismului şi scepticismului şi o stenică valorizare a stoicismului, demne nu de un mare filosof, ci de însuşi Regele Filosofilor!

Aşadar, Cristos nu râde şi nu plânge niciodată! Însă marele Lui Geniu, inegalabil în toată istoria şi toate religiile, stă în faptul că ne permite nouă, adepţilor Lui, să râdem şi să plângem după pofta inimii şi imperativele momentului! De fapt, Geniul lui Cristos şi al creştinismului stă în faptul că nu ne interzice nimic, ci ne recomandă câte ceva; că ne permite să ne purtăm Dumnezeul cu noi, oricând şi oriunde, fără a fi legaţi de locuri şi temple, ci de simboluri, putând să ne facem oricând un altar dintr-o singură şi simplă iconiţă; că ne permite să iubim diferenţiat şi privilegiat anumite lucruri, dar şi Întreaga Creaţie, fără limite sau mijlocire; că nu ne cere credinţa şi supunerea oarbă, preferând să se descopere treptat şi aproape deloc dogmatic sau habotnic, în deplină înţelegere cu toate legile ştiinţei, care nu-i decât latura vizibilă a Dumnezeirii; că a construit doar temelia legii morale din conştiinţa noastră, lăsându-ne să o dezvoltăm şi să o desăvârşim zilnic, după credinţa şi priceperea noastră; că ne permite să visăm şi să râvnim, să trudim şi să câştigăm, să invingem fără a distruge şi să fim învinşi fără a ne împrăştia în cele patru vânturi!

… Şi ne permite să păcătuim, fără a ne pierde speranţa! Aici e toată cheia Geniului! Suntem maeştrii ai păcatului, fără teama de a ne pierde! Perseverăm în păcat, bazându-ne că, neasumându-şi nici râsul, nici plânsul, Cristos este foarte serios în a face ce poate şi ştie cel mai bine: să profeseze temeinic iubirea şi iertarea! Stăruinţa noastră în păcat face ca repetarea, an de an, a Sărbătorii Morţii şi Învierii Mântuitorului să fie nu un ritual, ci o necesitate! S-o întâmpinăm şi anul acesta aşa cum se cuvine, în pace, linişte, înţelepciune, iertare şi lumină !

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru