E frig, normal de frig, aproape ca în copilăria noastră, a celor trecuţi de prima şi a doua tinereţe. Ger şi zăpadă cum n-am mai avut norocul şi plăcerea să fie de mulţi ani, aproape dinainte de 1990. Un ger binefăcător şi purificator, după “fierbinţeala” creierelor din anul electoral trecut, un ger care pare să ne spună că natura şi firea au rânduielile lor, în care frunza-i frunză şi zăpada, zăpadă, în care caru-i car şi sania, sanie! Un timp firesc, în care apa îşi schimbă starea de agregare, iar cristalele ei solide se aşează, sublim şi suveran, la 104,5 grade unul de celălalt, aşa cum s-a stabilit la Big Bang, şi cum s-au aşezat mereu de atunci încoace …
Să ne bucurăm, deci, de această binefacere care cade peste noi şi să ne vedem de obiceiurile noastre de iarnă, de cârnaţii şi săniile noastre, fiecare după cum îi e felul şi locul, ar fi cel mai înţelept lucru pe care l-ar face tot românul întreg la minte şi neafectat psihic de vreun “defect de prejudiciu”! Asta, numai dacă românul nu-i şi politruc! Că, dacă este, atunci pentru el nu sunt valabile legile stabilite la Big Bang, că doar Big Bangul nu a fost o şedinţă de partid de la care să ia el lumina …! Şi astfel, sfânta iarnă se transformă într-un nou obiect de dispută politică: de ce nu închide, dom’le ministrul ăla sau inspectorul şcolar cestălalt şcolile pe o vreme câinoasă ca asta, când crapă pietrele şi le îngheaţă păsărilor traiectoria în zbor? Păi, cum vine asta? Păi, primul-ministru ştie de o aşa coşcovea mârşăvie mitocănească? Păi, aşa scrie în programul partidului?!
Las la o parte faptul, evident de când lumea, că, în marea lor inteligenţă şi pragmatism, cu mult superioare celor ale noastre, ale maturilor, dacă s-ar închide şcolile pe câteva zile, copiii s-ar mira de prostia noastră şi ar şterge-o, şmechereşte, la săniuş, că pentru ei Celsius n-a fost decât un fraier în plus, care s-a apucat să bage degetul în apă ca să vadă când fierbe sau când se întăreşte şi revin asupra unei teme mai dureroase decât reumatismul şi hemoroizii la un loc: logoreea politrucilor!
Este posibil ca această categorie subumană, a politrucilor, să fi apărut încă înainte ca Aristotel, Marele Troglodit, să fi spus că omul este “zoon politikon” şi să fi pus politica pe cel mai înalt piedestal al ştiinţelor, ba chiar îmi amintesc, nu fără plăcere că am citit undeva că în ultimii 30.000 de ani societatea şi civilizaţia umană a evoluat foarte puţin în coordonatele ei esenţiale; totuşi, chiar dacă cineva s-ar strădui să scrie o “istorie a politrucilor şi politrucismului” (iată o temă foarte interesantă), nu cred că ar putea ocoli sau omite meleagurile româneşti şi momentele de glorie ale genului în mioriţalandul postdecembrist! Politizăm orice, mult, prost şi fără rost, politizăm banalitatea în esenţa ei constitutivă, ne risipim haotic şi frenetic energiile pozitive, negativându-le în exerciţii de pseudoretorică şi logică decerebrată, sugrumăm capra vecinului ca s-o mulgem moartă cu un entuziasm greu de găsit la alte neamuri de pe mapamond … dar campionii neobosiţi şi neostoiţi sunt ei, politrucii, de strajă mereu cu bâta în mână drept la uşa haznalei muşuroiului, gata mereu să bage bâta în ea! Liniştea, pacea şi normalitatea sunt boala lor, cangrena lor sufletească, vin să spele otrava cu care-şi hrănesc zi de zi conştiinţele, ori ei nu doresc decât să secrete, să soarbă şi să scuipe otrava în formele ei cele mai pure, mai acide şi mai toxice!
Politrucii ne sufocă, ne falsifică şi ne otrăvesc viaţa de zi cu zi, aşa amărîtă, cum este! Se pricep la tot şi la toate, de la încolţitul grâului la conferinţele internaţionale pe teme atomice, au o părere de specialist în cele mai specializate chestii care fac stelele să se învârtească pe traiectorii fixe, ştiu totul cu o precizie submicronică, de la fazele lunii la rostul culorilor în lenjeria intimă, sunt specialişti în chiromanţie, vrăjitorie şi finanţe publice, leagă şi dezleagă istorii şi destine cum leagă Mama Omida colţul fustei încreţite de coada căruţei, ştiu cine cu cine şi care cu care şi nu există mai mari meseriaşi în bugete naţionale şi politici publice ca ei, pe toată faţa creaţă a pământului …!
Şi scriu … Doamne, ce se mai pricep la scris politrucii ăştia! Îi mai încurcă gramatica, destul de des … dar dă-o naibii de gramatică, sigur a fost inventată ca să-i încurce pe ei, ce contează că abia gramatica îl deosebeşte pe om de animal? Ei scriu înainte, că aşa le cere partidul, şăful sau naşul, de parcă zeul lor suprem ar fi Heliade-Rădulescu Magnificul, iar prima poruncă a ignobilei lor religii ar fi “scriţi băieţi, scriţi oricum, numa scriţi”! Scriu de-ţi vine să juri că cerneala a ajuns mai preţioasă şi mai importantă ca sângele!
Dintre toţi, cei mai cuprinşi de fervoare sunt politrucii profesori. Mai întâi, ar fi vorba de o contradicţie în termeni, că profesorul poate face politică în timpul liber, dar când o amestecă virulent cu şcoala … nu mai e profesor! Întotdeauna am crezut că cel mai mult rău poate face profesorul prost, dar am descoperit că poate fi depăşit de alte categorii; cel prost nu ştie ce să dea şi ce să ceară, dar e mai puţin nociv decât cel semi sau sfertodoct, care dă cât dă, dar cere prea mult de la elevi; iar primul pe scala nocivităţii este profesorul politruc, care nu ştie nici pe ce lume este, trăind în lumea umbrelor şi iluziilor create de şăful, naşul sau … programul partidului, în aşteptarea unei hălci care să-i justifice “pohta şi zelul”…
A fost o vreme în care dimineţile îmi erau triste şi înnegurate, fără să am un motiv special pentru a simţi o astfel de stare; am înţeles apoi şi am renunţat să mă mai uit la televizor dimineaţa, în special la “Antene”, care mă secau cu cele mai sumbre şi defetiste ştiri despre crime, violuri, decese furturi, de ziceai că toate blestemăţiile pământului s-ar fi adunat pe capul bietului popor roman, iar dimineţile au devenit din nou calme şi liniştite, ba chiar optimiste şi creative! De-am putea face aşa şi cu politrucii …!
După cum vedeţi, n-am spus nimic despre politruce … Ele sunt cu mult deasupra, ating perfecţiunea domeniului; ori, eu nu mă pricep la perfecţiune!
Prof. univ. dr. Liviu Spătaru
