Începutul mandatului meu la primăria Reşiţei, în 2004, a stat sub imperiul ploilor, inundaţiilor şi lipsurilor de tot felul, pentru care m-am încăpăţânat să nu dau vina pe trecut, ci să le găsesc rezolvarea. Primăvara anului următor s-a năpustit peste oraş cu torente noi. Ploua cum probabil că mai plouase la facerea lumii, sau poate mai târziu, când Creatorul s-a gândit că ar fi bine să însămânţeze oceanul planetar cu primele bacterii! Sub diluviu, Dealul Lupacului a luat-o la vale, ameninţând să îngroape Moroasa… Nu era timp de pierdut, trebuiau bani pentru consolidare şi, neavând loc de întors, m-am pus cu jalba în capul primului-ministru, pe atunci domnul Călin Popescu-Tăriceanu. Într-un târziu, omul a venit la Reşiţa, ca de obicei, „în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat” şi a stat de vorbă cu noi în sala Consiliului Judeţean, încă nemodernizată. Mă pregătisem „beton” pentru întâlnire, omul trebuia convins şi conta şi „impresia artistică”, mai ales că eram şi colegi de partid şi relativ amici, aşa că am luat uşor faţa celorlalţi, a prefectului şi preşedintelui CJ, care nu se pregătiseră mai deloc…Pe scurt, am monopolizat discuţia, premierul a fost încântat şi a promis că pune la dispoziţia noastră toată suma necesară, care se scria cu 12 cifre…Chiar şi presa, de obicei „cântătoare” la masa preşedintelui CJ, a relatat seara ca pe un succes deosebit al primarului Reşiţei…numai că banii, 122 de miliarde (Tăriceanu s-a ţinut de cuvânt până la ultima centimă!) au intrat în bugetul Consiliului Judeţean! În loc să-i verse în bugetul Reşiţei, beneficiarul lucrării, CJ s-a făcut stăpân pe bani şi a început să execute el lucrarea municipiului, fără să fie cîtuşi de puţin pregătit pentru ea şi fiind obligat să subcontracteze logistica oraşului…Până la urmă municipiul a făcut şi proiectul, a condus şi lucrarea, a dat şi materialele şi mare parte a forţei de muncă, a supervizat toată acţiunea…iar judeţul s-a ales cu banii şi cu împăunarea de final! Câti bani s-or fi dus pe gârla de partid- că sigur s-au dus!- nu ştiu să vă spun, că nu era partidul meu! Aşa era legea atunci, îi permitea abuzul consilului judeţean!
A mai trecut ceva timp şi s-a pus problema modernizării sălii de sport din centrul Reşiţei- Polivalenta de astăzi! Trecusem prin experienţa complexului din Govândari, unde o scosesem la capăt cu fonduri europene şi cu comisarul de atunci, Jonathan Scheelee, iar acum misiunea părea mult mai uşoară, că descoperisem că banii puteau veni de la guvern! Ministru era un bun amic, Laszlo Borbelly, iar consilierul lui, mâna lui dreaptă era un prieten bun de-al meu din Cluj! După bunele obiceiuri, îl invit sâcâitor şi secant pe ministru la Reşiţa, până acceptă! Ne desprindem de protocol şi facem, doar noi doi, o plimbare prin Sala Polivalentă, mizând pe faptul că ministrul nu avea ochi pentru democraţi. La final îi spun, cam fără speranţă: „No, acum, Loţi dragă, cu vreo patru miliarde de la ministerul tău, cred că putem renova sala…” Ministrul râde de modestia mea şi triplează suma; avea tot dreptul, era şi inginer constructor şi ştia care e diferenţa dintre devizul calculat şi cel final! Batem palma, bem o pălincă adusă de consilierul lui, mă bucur în sinea mea că am rezolvat şi Polivalenta…şi peste două săptămâni, banii intră în bugetul Consiliului Judeţean, care, evident, nu-i virează Reşiţei, ci se apucă să facă el lucrarea, că se pricepe el mai bine…A luat şi aplauzele, la final, era muzica cea mai plăcută urechilor lui! Am mai făcut şi un protocol, prin care am trecut sala în patrimoniul CJ ca să facă lucrarea, iar apoi sala să se întoarcă, firesc, în patrimoniul oraşului; din câte ştiu, Polivalenta a rămas tot în patrimoniul judeţului, deşi el nu are nici un drept şi nicio contribuţie! Aviz noilor aleşi!…
Amintiri de genul acesta ar fi multe…cu Zona industrială, cu ISPA, cu Aquacaraş, si câte şi mai câte! Ca un adevărat prădător, Consiliul Judeţean stătea la pândă şi-si însuşea, sau măcar dijmuia banii oraşelor şi comunelor!
Ceva îmi spune că poate nu e bine să relatez toate acestea şi că a umbla la caseta cu amintiri poate fi sinonim cu a deschide cutia Pandorei, mai ales în vremurile şi ţara asta schizoid-poliţienească; în acelaşi timp, poate că evocând greşelile şi apucăturile trecutului ne putem scuti viitorul de cutremure şi bubuituri! Judeţele sunt făcătura artificială a comunismului, de care rămăşiţele încă vii ale aceluiaşi comunism nu vor sa se despartă! Ele întreţin, inclusiv prin legislaţie, mitul „comitetului”, fantasma „primului secretar”, degenerată în instituţia baronului local! La adăpostul legilor proaste, mai bine spus la graniţa ambiguă dintre legi, consiliul judeţean de aici şi de aiurea nu a făcut altceva decât afaceri murdare şi politică pe banii contribuabililor! Fără strategie şi fără orizont, consiliul judeţean nu-i decât o instituţie perimată, un incubator de afaceri „pestriţe”, un intermediar căpuşar între localităţi şi bugetul statului, o instituţie nocivă şi cangrenoasă, pe cale de dispariţie, deci cu atât mai virulentă şi mai căutată de iubitorii de perle false şi de pescuitorii în ape tulburi! Nu ne rămâne decît să aşteptăm regionalizarea, adică recursul la istorie care să ne scape de beleaua numită „consiliu judeţean”! Cine va avea curajul să rupă pisica şi să elimine cangrena din organismul social românesc?
Vor fi fiind si dintre aceia care vor dori să mă înjure după cele scrise aici; le recomand cu căldură o călătorie cu maşina proprietate personală, pe drumurile „îngrijite” de Consiliul Judeţean!
Prof. univ. dr. Liviu Spătaru
