Blestemați sau proști grămadă?

De 30 de ani România parcă e blestemată. Blestemată la sărăcie, ură, dezbinare, răutate. Parcă nu mai suntem noi. Sau așa am fost?

Zi de zi, ceas de ceas, televiziunile, internetul, abundă de crime, violuri, pedofilie, hoție și…prostie. De multe ori, stai și te minunezi, întrebându-te: de unde se adună toate? Adevărul e că nu poți să intri într-o unitate sanitară fără să umbli la portofel în loc de „bună ziua“; nu poți rezolva o problemă administrativă, ori de cine știe ce altă natură, fără să bagi adânc mâna în buzunar. Nu mai poți să faci nimic fără cota obișnuită de șpagă, mită, bacșiș, peșcheș, spuneți-i cum vreți. La rândul nostru suntem fericiți dacă cineva ne scoate ochii cu o „atenție“. Ne furăm singuri căciula.

De vecinul, pe care îl ști de-o viață, om liniștit, la locul său, familist convins, afli într-o bună zi că e săltat de mascați pe motiv că e pedofil, violator, ori cine știe ce alte găinării ori lucruri mai serioase o fi făcut. Se ceartă frate cu frate și se bat până la sânge pentru o palmă de pământ, se încaieră și se taie părinți cu copii.

Avem parcă în ADN-ul nostru tot felul de reminiscențe de la huni, tătari, fanarioți, care ne-au influnțat de-a lungul timpului istoria și destinul. Mai avem în fruntea țării tot felul de indivizi pe care lumea îi numește „aleși“, care se comportă aidoma majorității: fură, înșeală, păcălesc, fac trafic de influență, aleargă cât e ziua de lungă și mandatul de scurt după interesul personal ori de grup, fac tot ce se poate pentru bunăstarea lor.

E cinic ceea ce se întâmplă, de parcă un blestem s-a abătut asupra noastră. Ne întrebăm de ce ne pleacă pruncii din țară. Răspunsul e simplu: găsesc ceea ce și-au dorit și ne-am dorit mereu: un trai decent, respect pentru meseria pe care o fac, indiferent care ar fi ea, predictibilitate pentru ziua de mâine. Altfel spus, tot ceea ce și-au dorit acasă, găsesc printre străini. Atâta doar că aici, în țară, nimeni nu se gândește să facă aceste lucruri; nici cei mari, nici cei mici.

Toate gândurile, idealurile și speranțele noastre nu trec de stadiul de dorință. Nu avem puterea să le punem în practică și ca un făcut, cei care încearcă totuși, așa ceva sunt priviți ca niște alienați, iar „statul“ are meru „grijă“ de ei. Suntem blestemați sau doar prea proști ori lași să devenim ceea ce vrem cu adevărat. Schimbarea trebuie să vină din noi, dar e atât de încorsetată încât cu greu poate să iasă la lumină.

Până când nu vom scăpa de păguboasele expresii care ne călăuzesc, precum: „lasă că merge și așa“ ori „mie să-mi meargă bine, că de restul…nu-mi pasă“, vom fi mereu călcați pe cap, mereu priviți ca o nație dezbinată, fără coloană vertebrală, gata să facă orice pentru interesul propriu.

Și sincer nu cred că suntem așa. Sau cel puțin mai sper acest lucru. Mai sper că într-o bună zi să ne trezim și să redevenim ceea ce vrem cu adevărat. Dar vrem oare, sau e doar o iluzie? Suntem blestemați de soartă sau doar proști făcuți grămadă?

Dan AGACHE