Când spui transhumanță, gândul te poartă pe plaiurile mioritice, către turmele de oi plecate la pășunat spre poieni înverzite, culmi ce-și ridică semeț cușma către cer, susur de izvoare reci și alte povești din astea frumoase pe care mi le citea o mătușă, pe vremea când mă ridicasem și eu de-o șchioapă și visam la cai verzi pe pereți, ajutat desigur de imaginația copilăriei.
Anii au trecut, firele albe de la tâmple îmi susură duios CNP-ul la ureche și privesc la ce se mai întâmplă în lumea politică. Trecerea primarilor dintr-o barcă în alta, de la o culoare politică la alta, nu e altceva decât aceeași transhumanță din vremea poveștilor copilăriei mele, dar cu alte personaje, desigur.
Păi de ce duceau bacii oile primăvara la munte? Simplu, acolo iarba era mai grasă și mioara se făcea mai frumoasă, mai lăptoasă, mai…devreme seara acasă. Ups, cred că asta-i din altă poveste. Le ducea din interes spre pajiști mai înverzite. La fel se întâmplă și cu primarii de azi. Tot interesul e cel ce-i poartă spre câmpuri mai mănoase, spre finanțări mai bănoase, spre aprobări mai rapide și proiecte mai …aprobate; scuze, n-am găsit altă rimă.
Credeți că-i mână dorul de politica de stânga sau de dreapta? Credeți că doctrinar sunt mai roșii sau mai galbeni? Aveți impresia că se mai uită cineva la așa ceva? Ei aș. Singurul interes e cel al „comunității, al cetățeanului, al alegătorului“. Așa să fie oare? Probabil că da. Dacă primarul depune proiecte, dacă acestea se aprobă, dacă sunt și finanțate, cât de cât se mișcă lucrurile în comunitate. Se vede ceva în urma lui. Ba mai găsești și câte-o babă care își strânge baticul sub bărbie, dă a lehamite din mână și spune: „Lasă maică, o fi furat el dar a și făcut ceva“.
Rar găsești câte unul care să spună că nu pleacă din partid, că nu migrează, că nu ia parte la această transhumanță politică din cauza ideologiei. Puțini sunt aceia, foarte puțini spre deloc. Majoritatea sunt mai comozi, preferă să aibă scaunul asigurat încă 4 ani, să fie bine ca să nu fie rău. A…proiecte? Lasă poate ajung ai mei la guvernare. Până atunci mă descurc prin bătătură cu ce se poate: mai o autorizație de construcție, mai o răchie la vânzare, mai un drum de asfalt turnat direct pe iarbă…Știți cum e, dacă nu curge…pică.
Dar asemeni poveștilor copilăriei mele și transhumanței mioritice, oile nu merg singure în drumul spre mai bine. Mai e nevoie de un baci care să dirijeze turma, câțiva cățelandri care să latre la tot ce mișcă, fie că trebuie, fie că nu și desigur de cineva care să ducă greul drumului: măgarul. Animalul acela fără prea multă școală, care se trezește cu noaptea-n cap și trage toată ziua ca boul, aleargă după turmă ca un ogar, mănâncă ce, când și unde apucă precum o vrăbiuță, nu de alta dar de unde mai mult, iar seara doarme de-an picioarele ca boul pe coadă, visând că atunci când va crește mare va fi puțin mai deștept ca oaia care se …pardon în lapte.
Măgarii nu au habar de transhumanță și nici de cinele behăie de dor și jale. El o știe pe-a lui: trebuie să care, să rabde și din când în când să ragă a pustii. Atâta știe, atâta face. Nu gândește că fără el nici baciu, nici câinii și nici măcar oile, așa…crețe la minte cum sunt ele, nu fac două parale. El e cel ce duce greul turmei dar nu realizează că poate schimba direcția turmei dacă s-ar deștepta puțin. Nu-i pasă, nu-l interesează, nu gândește, nu vrea să fie altfel. O vrea pe-a lui: să fie lăsat în pace să-și care desagii așa cum face de o viață și să mai ragă din când în când a pustii, crezând că-l bagă cineva în seamă.
Și poate undeva, cândva, se va găsi cineva să-l asculte, să-l bată prietenește pe umăr, să-i spună ce frumoasă e viața și cât de bine va fi mâine, iar a doua zi să se trezească cu o desagă în plus în spinare. Că deh, nu-i ușor să fi măgar în ziua de azi, când toate oile, crețe la blană și suflet, mai puțin la minte, visează la transhumanță, fie ea și electorală, făcută în interesul măgarului.
Dan AGACHE
