Ape se vor rostogoli în matca lor, spre marea cea mare şi vor seca, apoi vor ţâşni altele din adâncuri, munţi se vor bate în capete şi îşi vor toci culmile cele semeţe, apoi se vor încreţi la loc din scoarţa Pământului, anotimpuri se vor rostogoli unele peste altele, închegându-se în ani, decenii, secole şi milenii, plămădind Istoria … dar nicicând Istoria nu va mai cunoaşte un partid care să facă o moţiune de cenzură împotriva unui guvern pe care el însuşi l-a pus în fruntea bucatelor din cămară, cu nici jumătate de an înainte! Dacă până acum nu am reuşit să uimim lumea cu suprema şi sfidătoarea noastră ingeniozitate, acum am găsit reţeta perfectă pentru a transforma substanţa politică în bici de mătase, a cărui pocnitură să se audă peste mări şi ţări …
Drept este că nu-i scris niciunde că în partide trebuie să domnească legea, ordinea, disciplina şi armonia, este un lucru destul de obişnuit ca indivizi sau grupuri să se desprindă de turmă şi s-o ia razna pe mirişte, îndeosebi contra curentului principal, care se confundă, în cele mai multe cazuri, cu părerea şefului. Am fost eu însumi victima unui astfel de caz, în 1997, când eram vicepreşedinte al Comisiei Economice a Camerei Deputaţilor, calitate în care, în bună înţelegere cu colegii din Partidul Democrat, am elaborat şi introdus un amendament la Legea privatizării, prin care dădeam posibilitatea Curţii de Conturi să exercite un control asupra întregului proces; înţelegerea a fost valabilă până la prânz, pentru că seara, preşedinţii partidelor din coaliţie s-au întâlnit şi au convenit că nu e nevoie de niciun control şi că bulibăşeala e cea mai indicată, aşa că a doua zi, când s-a supus la vot amendamentul meu, m-am trezit că toţi parlamentarii propriului meu partid votează împotrivă … Astfel de situaţii, rezultate din negocieri politice mai mult sau mai puţin oneste, se pot produce oricând, dar ele rămân în limitele unei anumite decenţe, între jaloanele sau bornele unui anumit autocontrol şi, mai ales, fără nici o intenţie de a sfida bunul simţ sau, cu atât mai puţin, logica!
Ori, acum, cu această moţiune de cenzură “PSD contra PSD”, atât bunul simţ (cât o încăpea el în politica dâmboviţeană !), cât şi logica sunt făcute terci! Şi nu-i niciun motiv de bucurie, nici pentru cei mai mari adversari ai partidului, ca să nu zic duşmani! Sunt un adversar al PSD, niciodată duşman, din simplul motiv că nu sunt de acord cu doctrina social-democrată, dar acum nu simt niciun dram de satisfacţie triumfalistă, nicio litră de bucurie cretinoidă … ci doar un soi de neliniştită durere, un soi de regret al inevitabilei desertăciuni! Cu această moţiune, PSD ne arată cât de jos se poate cădea în politică, dacă nu ai liderii care trebuie şi care să-ţi ofere minimul necesar de încredere! Dacă ne-am propus vreodată să sondăm cât de adânc e abisul haznalei politice şi cât de frisonat poate fi delirul politicienilor de mahala, atunci putem fi liniştiţi, moţiunea aceasta ţine locul oricărui sondaj ştiinţific!
Dar, să nu generalizăm, pentru că nu putem vorbi de întregul PSD, ci numai de Dragnea şi acoliţii lui, mai mult cu fuste decât cu pantaloni … Acest grup istorico-isteric ne mai demonstrează un lucru: că demagogia nu are moarte şi că falsul interes naţional şi falsul bine public pot fi invocate oriunde şi oricând, reuşind să-i ia de minţi şi să-i ducă cu sorcova pe cei mulţi şi … flămânzi! Dragnea şi ai lui ne demonstrează că este suficient să vânturi iluzia bunăstării, fără nicio probă de credibilitate, şi vei obţine suficientă aderenţă publică încât să pui stabilitatea şi credibilitatea ţării la mezat … pentru că, oricâte explicaţii savante am căuta şi am da, din acest eveniment ridicol la scară istorică, cel mai mult au avut de pierdut România şi românul simplu!
Văzând lucrurile din acest unghi de vedere, moţiunea nu mai înseamnă “PSD versus PSD”, ci apare în altă dimensiune şi la un alt nivel: este moţiunea “gaşcă versus Ţară”, pentru că nu numai poporul are de pierdut, ci şi statul, în toată fragilitatea lui! Iar pierderea e pe multe planuri, nici nu cred că un sfertodoct cum e Dragnea şi le poate imagina. Pierdere economică – pentru că moneda naţională s-a prăbuşit istoric, iar efectul este în buzunarul tuturor; pierdere politică – pentru că numai de stabilitate şi credibilitate nu mai poate fi vorba în ochii Europei şi ai lumii; pierdere identitară – pentru că iar am pus sub semnul îndoielii valori ale identităţii naţionale, eterne şi de nenegociat! În alte vremuri şi în altă ţară, pentru prejudicii mult mai mici decât cele trei, amintite mai sus, s-ar fi plătit cu ani grei de puşcărie … sau chiar cu viaţa!
Dar ce ne arată, mai mult decât oricare alt lucru, această isterie, acest delir politic, este fragilitatea şi lipsa de maturitate a sistemului nostru democratic! E suficient ca doi indivizi, vremelnic poziţionaţi la nivele înalte într-un partid cu veleităţi de locomotivă a democraţiei şi, poate, şi în alte structuri, să se ciorăvăie jalnic – şi întregul sistem al democraţiei republicane, în frunte cu instituţiile constituţionale ale statului se regăsesc în impas, aproape neputincioase! Cu riscul de a-mi atrage noi antipatii, declar cu mâna pe inimă că un astfel de delir mahalagesc nu s-ar fi produs niciodată într-o monarhie constituţională!
Prof. univ. dr. Liviu Spătaru
