Lumea a luat-o razna de o manieră care nu aduce îngrijorare, ci de-a dreptul panică. Atentat după atentat, scandal după scandal, derapaj după derapaj – totul se înscrie într-un registru al escaladării nebuniei mondiale care ne bântuie pe toţi şi a cărei pradă suntem, vorba Poetului, “fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”…Într-o atare conjunctură, tentaţia celui împătimit cu scrisul este de a trata problemele vitale, globale, ale lumii întregi, cu speranţa că de undeva se va ivi vreo formulă magică, vreo alchimie galeşă care să-i aducă lumii alinarea, iar scriitorului, notorietatea!
Nu mai stăpânim nimic, noi, oamenii, nici natură, nici cultură, nici pe noi înşine! De când un zeu schilod şi tâmp a fost izgonit din Raiul Zeilor şi, drept răzbunare, a inventat banii, lumii întregi i s-a luat ultima fărâmiţă de creier limpede şi n-a mai văzut decât „verde-dolar” înaintea ochilor! Iar lumea nu va scăpa de acest blestem până când un cine ştie ce iluminat ne va învăţa să trăim fără bani, fără bănci, fără partide, în comunităţi mici, perfect autonome, cooperatiste şi nu corporatiste. Am ajuns să cred cu obstinaţie că moartea corporaţiilor va însemna adevărata eliberare a omului, şi nu simulacrele de revoluţii, banale şi sterpe, care au cântat pe strune false despre libertate, egalitate şi fraternitate, producând contrariul lor! Lupta aparentă pentru echitate socială a produs numai şi numai inechitate, până s-a ajuns la o polarizare în care, cu adevărat, cei ajunşi putrezi de bogaţi „n-au timp nici de-a muri”. Din punctual acesta de vedere, al împărţirii în bogaţi şi săraci, lumea a ajuns într-un punct de răscruce care duce spre haos, deşi ar trebui să ducă la lumină!
Nu-mi plac citatele, dar acum te voi ruga, dragă cititorule, să mă îngădui, şi nu cu unul, ci cu două citate ale unor oameni iluştrii, care au făcut ceva în viaţa lor. Primul este din Louis Brandeis, judecător la Curtea Supremă de Justiţie a SUA: „Putem să avem o democraţie în ţara aceasta sau putem avea o concentrare a bogăţiei în mâinile a câţiva oameni. Dar nu putem să le avem pe amândouă”! Altfel spus, ori democraţia va reuşi să sugrume procesul deşănţat de îmbogăţire a unora în detrimental celor mulţi, ori ne întoarcem la tiranie şi regimuri autarhice! Şi în acest meci democraţie versus polarizare, arbitrul trebuie să fie justiţia, dar una corectă, şi nu una aservită celor bogaţi! Aici vine bine al doilea citat, din fostul preşedinte Woodrow Wilson: „Nu vreau să văd că interesele speciale ale Statelor Unite se concentrează pe a avea grijă de muncitori, femei şi copii. Vreau să văd dreptate, echitate, corectitudine şi umanitate, reflectate în legile Statelor Unite, şi nu puterea care intervine între oameni şi guvernare. Justiţie este ceea ce vreau, nu condescendenţă şi milă caritabilă. Corporaţiile sunt stăpânii noştri astăzi, dar mie unuia nu-mi place să trăiesc într-o ţară care se numeşte liberă, dar are stăpâni – oricât de blânzi ar fi aceştia. Prefer să trăiesc fără niciun fel de stăpâni.”
Drumul spre dreptate, echitate, corectitudine şi umanitate porneşte de la fiecare dintre noi şi duce către fiecare din vecinii noştri! Un drum în reţea. Fără garduri şi obstacole şi, mai ales, fără camere de luat vederi…pentru că civilizaţia a intrat cu adevărat în declin când a înlocuit gardurile cu camerele de filmare! Începe cu puţină fervoare şi efervescenţă, cu o oarecare recrudescenţă a omeniei şi bunătăţii din noi şi se clădeşte pe educaţie şi pe cultură, pe dragostea pentru valorile noastre şi respectul pentru valorile celorlalţi, pe aruncatul privirilor spre înainte şi nu înapoi…Privitul înapoi „cu mânie” este egal cu întoarcerea spre primitivism, spre cannibalism mental şi spiritual, spre moartea ideilor pozitive şi binefăcătoare. Şi, mai ales, începe prin înţelegerea realităţii că omenia şi valorile morale din noi pot fi definite prin faptele mari, dar sunt desăvârşite prin faptele mici, aparent fără importanţă, dar pline de semnificaţie şi conţinut!
Să luăm, fără ură şi părtinire, câteva asemenea fapte mărunte, dar definitorii pentru omenia şi cultura noastră civică, pe care le aduc în faţa dumneavoastră spre a le observa şi nu spre a le critica! Cel puţin eu le observ cu durere, nu cu supărare…La recenta aniversare a 46 de ani de învăţământ superior la Reşiţa, desfăşurate într-un negru anonimat, ca într-o cameră obscură, fără prea multe cadre didactice prezente, nici dintre cele active, nici dintre cele „trecute”, cu invitaţi „oficiali” care nici discursurile nu şi le-au pregătit cum trebuie, nu a fost invitat domnul Mircea Popa, cel căruia Reşiţa îi datorează apariţia Institutului de Subingineri din anii grei şi sumbrii ai ceauşismului eflorescent! Era în oraş, şi o minimă cultură civică ar fi impus ca manifestarea să-l aibă în mijloc, pentru că „omul este măsura tuturor lucrurilor” iar instituţiile, ca şi operele de artă, sunt făcute de oameni…!
Zilele trecute mi-am intersectat cărările cu un ilustru cetăţean de onoare al oraşului nostru, pe care eu însumi l-am propus la această demnitate cu ani în urmă şi care mi-a spus, printere altele, că cetăţenilor de onoare ai Reşiţei li s-a retras dreptul de călători gratuit pe mijloacele de transport în comun… Las deoparte faptul că dreptul era pur teoretic şi că foarte puţini au uzat vreodată de el…dar gestul în sine mi se pare ilogic, meschin, caragialesc şi grosolan…un adevărat atentat la „onoarea” cetăţenilor de onoare ai acestui frumos municipiu, gest făcut de chiar Consiliul Local, cel care acordă titlurile…Că bătrânii şi-au pierdut acest drept poate fi explicat prin raţiuni economice; forţând nota, înţelegem că din acelaşi motiv le-a fost retras revoluţionarilor, deşi retragerea este ilegală; dar să le retragi cetăţenilor de onoare, onoarea de a călători gratuit cu autobuzul de la gara Reşiţei la moara Primăriei mi se pare…exact unul din gesturile acelea mici şi insignifiante care amintesc de impurificarea blidului de fasole cu secreţiile nazale…ale cui, oare?
Prof. univ. dr. Liviu Spătaru
