Caragiale, graţierea şi mahalaua politică

În fiecare an, de 1 februarie, se naşte Caragiale! Despre el nu putem spune că s-a născut în anul cutare sau că s-a născut acum nişte ani, pentru că, precum un Cristos nou, modern şi cu mult simţ al umorului, se naşte an de an, pentru a rămâne într-o ferventă şi perenă actualitate!

A fost, se pare, românul perfect: panglicar, flecar, poşircar, avar, nevleg, laş, trişor, cartofor, chefliu, fustangiu, scandalagiu, pişicher, haiduc, moftangiu, zurbagiu, mitar, ciubucar, profitor, oportunist, mincinos, imoral, colportor, caterincar, pezevenghi, loază, scursură, delator, căpuşar … şi toate câte se pot spune şi pune, pe bună dreptate, în spinarea lui! Dacă trăia în altă parte ar fi putut să fie neamţul, rusul, americanul, englezul, francezul, grecul sau italianul perfect, dar aşa, pentru că a trăit la noi, a fost doar românul perfect! A trăit cu nenumărate femei şi trei vise: să câştige la jocurile de noroc, să ajungă birtaş de elită şi să ajungă membru al Academiei, dintre care i s-a împlinit în timpul vieţii unul singur, sub forma mătuşii Momuloaia, care i-a lăsat moştenire o avere frumuşica, din care şi-a permis să-şi trăiască sfârşitul vieţii la Berlin, unde a fugit, supărat ca măgarul pe satul care nu-l voia academician, ba l-a mai şi târât într-un proces prelung de plagiat… Dintre toate, cel mai mult i-au plăcut birtul şi fustele; despre prietenie nu avea decât vagi bănuieli, dovadă fiind comportamentul lui faţă de “prietenul” Eminescu. A ţinut morţiş să se încurce cu iubita acestuia, Veronica, şi a şi făcut-o, lucru care se pare că nu era prea greu, de vreme ce a fost la îndemâna atâtora, că doar fata se înbârligase în ultimul an de şcoală şi cu profesorul ei, Titu Maiorescu, de-a trebuit să meargă mama maţafizei martoră la procesul în care se judeca imoralitatea “nemuritorului”; şi când a fost somat de genialul poet “să-i dea scrisorile-napoi” maţafizei, l-a tratat cu refuz prietenesc, de a trebuit să meargă poetul nepereche să-l provoace la duel cu pistolul în mână …

… Şi nici măcar nu a fost atât de genial cum pretind unii critici! “Titanic Vals” a lui Muşatescu sau “Take, Ianke şi Cadâr” a lui Popa sunt, în opinia mea, mult peste “O scrisoare pierdută” sau “O noapte furtunoasă”, ca să nu mai spun de “D’ale carnavalului”, piesa pentru succesul căreia voia el morţiş să fie primit în Academie!

Şi-atunci, dacă n-a fost nici prea genial şi a mai avut şi toate cele ce ţin de bestiariul uman în fire şi caracter, de ce-l ţinem de mare valoare şi-l proslăvim în cărţi şi cronici? Simplu: pentru că e actual! A ştiut să rămână “de-al nostru”, indiferent când catadicsim să vrem să trăim noi! Parcă-i vecinul, prietenul sau ortacul fiecăruia dintre noi … ba, când îi văd pe Dragnea sau Verestoy că-şi iţesc şi-şi răsucesc mustaţa, îmi vine să-mi scuip în sân ca de vedenii, că amândoi sunt leiţi Caragiale, monşer! Unul beat şi unul treaz, nu spui care, cum …

Acum, dacă tot mi-aţi permis să-l blasfemiez chiar de ziua naşterii lui, daţi-mi voie să duc sacrilegiul până la capăt şi să mai spun o nesfinţită: mie îmi pare tare rău că procesul lui cu neisprăvitul de Caion nu s-a terminat prost şi că marele nostru Caragiale nu a ajuns la închisoare! A fost cel mai mare rateu al Justiţiei Române … dar ce zic eu Române? … cel mai mare rateu al Justiţiei Universale, de la procesul lui Socrate încoace! A fost rateul vieţii lui Caragiale! Dacă ar fi ştiut ce pierde, ce spectacol intim al grandorii spiritului uman, ce dantelărie fină a marilor frumuseţi ale moralei creştine, ce strălucitoare canava a infrastructurii şi culturii penitenciare pierde, Caragiale ar fi trebuit să se automutileze, să se autoexorcizeze şi să se autocalomnieze pentru a pătrunde în sanctuarul penitenciar românesc, acolo unde epoletul e mai presus de lege, după ce procurorul a fost mai presus de judecător! După o astfel de înălţătoare experienţă, geniul său ar fi fost cu adevărat fructificat şi ar fi ieşit nestăvilit la iveală!

Aşa, nu ne mai rămâne decât să trăim cu iluzia a ceea ce ar fi putut să fie, dacă … N-ar mai fi fost nevoie de luptele de stradă de astăzi pentru ordononţa graţierii graţioase! N-ar mai fi fost nici confuzia dintre graţioşii graţiatori şi greţoşii antigraţianţi! Am fi văzut totul la teatru, şi n-ar mai fi trebuit să vedem spectacolul luptelor de guerillă din mahala pentru “apărarea principiilor”! Pentru că marele Caragiale le-ar fi pus pe scenă, la îndemâna noastră!

Am fi văzut şi auzit, arătate şi spuse cu talentul inegalabil al celui mai vestit păpuşar de suflete din Mioriţaland, cum e ca judecătorul să nu te condamne la a-ţi pierde condiţia  de om, dar să ţi-o pierzi şi sa devii un animal pentru stăpânii penitenciarului, imediat ce ai intrat pe poarta lui! Cum îţi pierzi drepturile fundamentale de om, toate drepturile tale fundamentale, cu excepţia dreptului la viaţă precară, dar integrala libertate a conştiinţei, a expresiei, a educaţiei, a intimităţii, a credinţei, a muncii şi odihnei …! Cum eşti redus la condiţia de sclav, în toată definiţia ei de ins care munceşte din răsputeri pentru masă şi casă, în timp ce uzufructul muncii tale este însuşit de minister, spre îmbuibarea reprezentanţilor lui! Cum ţi se insuflă teama, dezumanizarea, falsitatea, minciuna şi cum esţi redus la a gândi doar pentru asigurarea necesităţilor vitale, cum eşti dezumanizat, brutalizat, admonestat, terorizat şi redus la tăcere de bunul plac al unuia cu vipuşcă şi epoleţi, apărat de lege! Cum nu ai voie să înveţi aproape nimic, nu ai voie să alegi între a face ceva sau a face altceva, decât dacă e vorba de nimicuri, gen a fi sau a nu fi fumător …Cum e să trăieşti în foame şi mizerie, ca în epoca sclavagismului, acum în, secolul 21 …

Şi peste toate, problema vinovăţiei şi “meritului” de a fi acolo … Am făcut un studio, când eram acolo (că n-aş fi îndrăznit să deschid gura dacă nu aş fi fost, darămite să mai ies şi în stradă şi să manifest ca baba la poarta greşită a Raiului!), şi i l-aş pune cu drag la dispoziţie maestrului Caragiale, fie şi la o bere, la berăria lui din gara Buzăului, din care a reieşit clar că aproape o treime din indivizi habar nu au de ce sunt acolo, sau sunt pentru că nu au unde să fie în altă parte, mai bine de jumătate nu ar avea ce să caute acolo, pentru că ar fi putut să muncească în favoarea comunităţii, ca în lumea care trăieşte în secolul 21, nu în Evul Mediu al justiţiei româneşti şi că peste 70 % sunt acolo pentru că societatea noastră primitivă are nevoie de forţă de muncă neplătită, în regim sclavagist!

I-aş spune lui Nenea Iancu şi de cum sunt amestecaţi acolo cei buni cu cei răi, ca să se strice tot ce-a mai rămas bun în ei … şi l-aş lăsa să vadă singur cum coeficientul mediu de inteligenţă din puşcării este mai mare decât al manifestanţilor de pe stradă, ba chiar a străzii întregi, că acolo se citeşte mai mult decât în oraş, că există mai multă credinţă, mai multă speranţă şi mult mai multe lacrimi decât dincoace!

Apoi l-aş ruga să treacă pe la o manifestaţie “anti” şi l-aş pune să-i întrebe, printre buze şi mustaţă pe vajnicii manifestanţi: “Auzi, monşer, ´mneata când eşti mai bun şi moral creştin, când semnezi petiţia din biserică despre cum se compune familia creştină, sau când manifeşti împotriva graţierii bărbaţilor cărora li se distribuie, prin grija Ministerului Justiţiei, prezervative în penitenciare”?

 Prof. univ. dr. Liviu Spătaru