Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ioan Nepomuk” din cartierul bocşan Neuwerk își sărbătorețe astăzi hramul, dar și împlinirea a 145 de ani de la sfințirea acestui locaș de cult în anul 1870. Cu acest prilej, de la ora 11:00 va avea loc o liturghie festivă în trei limbi: română, germană şi maghiară, urmată de un program artistic.
Scurtul program artistic va fi susținut de formațiile de dansuri populare germane „Freundschaft = Prietenia“ din Bocșa (coordonare: Ancuţa Dorohoi și Cătălin Pătrașcu) și „Enzian = Gențiana“ din Reșița (coordonare: Marianne și Nelu Florea) vor prezenta un program artistic.
Împlinirea celor 145 de ani de la sfințirea locașului de cult va fi marcată și de Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, care a creat un plic filatelic ocazional și o ștampilă adecvată. Întreaga corespondență care va fi trimisă de la oficiul poștal Bocșa 1 în ziua de 15 mai, va fi obliterată cu această ștampilă, ne-a informat președintele asociației, Erwin Iosef Țigla.
Sfântul Ioan de Nepomuk este sărbătorit în calendarul romano-catolic în fiecare an, în ziua de 16 mai. Preotul martir s-a născut în jurul anului 1345 în Cehia și a decedat la 16 mai 1393, Praga, Boemia (azi Cehia). Detalii despre viața acestuia, aflăm din volumul „Viețile sfinților”, apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti:
„Nepomuk este o mică localitate din Boemia despre care poate nu s-ar fi ştiut nimic niciodată, dacă în jurul anului 1345 nu s-ar fi născut aici, dintr-o familie de oameni înaintaţi în vârstă, care s-au rugat mult lui Dumnezeu să aibă şi ei un copil, acela care avea să rămână în istoria Bisericii cu numele de Ioan Nepomuk. De mic se simţea atras spre viaţa de reculegere şi rugăciune pe care a descoperit-o în mănăstirea cistercienilor din apropierea casei părinteşti.
După ce a terminat studiile superioare la universitatea recent înfiinţată de Carol al IV-lea în Praga, a fost sfinţit preot şi i s-a încredinţat misiunea de predicator la catedrala oraşului. Locuitorii din Praga, şi îndeosebi studenţii, simţeau că o lumină răsare în mijlocul lor, de aceea îl înconjurau cu drag şi îi ascultau cuvântul. I s-a oferit un scaun episcopal, de asemenea şi alte posturi de mare însemnătate şi cu venituri substanţiale, dar el a refuzat categoric; a acceptat numai oficiul de administrator al operelor de binefacere, considerând că astfel va avea posibilitatea de a veni în ajutorul celor mulţi şi lipsiţi.
Ioan nu s-a mulţumit numai să împartă ajutoare materiale, să hrănească sufletele cu predicile şi apostolatul său, ci şi-a oferit serviciile şi în apărarea drepturilor oamenilor simpli în conflictele cu cei înstăriţi şi sus-puşi. Această activitatea a trezit împotriva lui o ură ascunsă cu grijă, dar neadormită, chiar şi în sufletul tânărului rege Venceslau. Venceslau avea şi alte motive pentru a nu-l vedea cu ochi buni pe neobositul propovăduitor al Evangheliei. Crescut de o mamă frivolă, ameţit de linguşelile unor supuşi interesaţi, tânărul Venceslau se lăsă pradă unei vieţi dezordonate, călcând în picioare iubirea sinceră a soţiei sale Ioana, care trebuia să suporte o viaţă de chin. Pentru liniştirea şi întărirea sufletului ei, ea s-a adresat în spovadă preotului Ioan. Acesta i-a dat îndrumările şi încurajarea credinţei, care au ajutat-o pe Ioana să îşi recâştige calmul şi curajul vieţii.
Venceslau, ca orice soţ incorect, a început să o bănuiască pe soţie de complicitate la acţiuni organizate împotriva lui; s-a adresat duhovnicului soţiei şi i-a cerut, prin ademeniri şi linguşiri, să îi descopere destăinuirile din spovadă ale Ioanei. Preotul, păstrându-şi calmul şi demnitatea a răspuns: „Non licet” „Nu este îngăduit”. Regele a recurs la ameninţări, dar de tot atâtea ori a primit acelaşi răspuns: „Non licet”. Atunci a poruncit să fie aruncat în carceră şi torturat; a fost întins pe scaunul de tortură, i s-au rupt câteva coaste, membrele i-au fost arse cu torţe aprinse; Ioan spuse doar atât: „Isuse, Maria!”.
Deoarece nu a reuşit să obţină nici o declaraţie, regele l-a pus în libertate cerându-i să se mai gândească. În ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, în ziua de 16 mai 1383, preotul trecea prin faţa palatului. Venceslau l-a văzut şi a trimis să fie adus la dânsul: „Ori vorbeşti, ori vei muri chiar în noaptea aceasta”, i-a spus, în culmea mâniei, Venceslau. Ioan tăcea şi îl privea compătimitor. „Luaţi-l din ochii mei şi aruncaţi-l în râu”. Călăii dinainte pregătiţi au pus mâna pe el şi de pe podul care leagă Praga Mare de Praga Mică l-au aruncat în apele râului Moldava. În timpul nopţii o lumină plutea încet deasupra apei. Regina, din apartamentul ei, a văzut neobişnuitul fenomen şi a alergat la rege să îl întrebe: „Ce să fie oare acea lumină pe apă?”. Cuprins de remuşcări şi spaimă, Venceslau alergă din cameră în cameră negăsindu-şi liniştea.
Trupul martirului – martir al secretului spovezii – a fost pescuit şi înmormântat în catedrala mitropolitană. În ziua de 14 aprilie 1719, după mai bine de 300 de ani, corpul a fost deshumat şi, spre uimirea tuturor, limba a fost găsită intactă. Şi astăzi, un relicvar împodobit cu 1.200 diamante păstrează limba care a ştiut să tacă chiar în faţa morţii. Pe placa funerară a mormântului sunt săpate următoarele cuvinte: „Sub această lespede zace trupul fericitului şi slăvitului făcător de minuni Ioan Nepomuk, doctor, canonic al acestei biserici şi duhovnic al reginei; care, deoarece a păstrat secretul spovezii, a fost chinuit crunt şi apoi aruncat de pe podul din Praga în râul Moldava, din porunca lui Venceslau al IV-lea regele Boemiei, în anul 1393″. Confirmând cinstirea adusă de veacuri şi minunile săvârşite la mormântul lui Ioan Nepomuk, Papa Benedict al XII-lea, în anul 1729, l-a ridicat la cinstea sfintelor altare. Şi astăzi, limba care a ştiut să tacă vorbeşte lumii întregi.”
Karina TINCUL
