GROFU’ Mircea Chivu, rece ca o statuie, şi înainte şi după moarte…

Era în săptămâna de dinaintea ultimului joc al anului 1997 al diviziei A (s-au jucat şi trei meciuri în devans din retur) în care rossoneri de la CSM Reşiţa, clasaţi pe un loc 8, călduţ al clasamentului, aveau un meci în deplasare, la Bucureşti, cu Sportul Studenţesc. Ferit de griji, antrenorul reşiţenilor, Ioan Sdrobiş plecase acasă la Suceava, la cele trei fete ale sale, pentru a pregăti sărbătorile de iarnă, nu degeaba i se spunea „Părintele”. Fără antrenorul principal, de pregătirea meciului din 13 decembrie, s-a ocupat Mircea Chivu, secundul de pe banca tehnică, cel care avea şcoala echipei lui Bayern München la a cărui antrenamente asistase mai mereu când timpul său, ca angajat pe doi ani la tineretul lui München 1860, îi permitea. Şi totuşi, scăpaţi de presiunea lui „Nea Nelu”, băieţii şi-au făcut timp pentru a se echipa corespunzător şi poza subsemnatului, fotografie care va deveni cea mai reprezentativă ca valoare pentru clubul de prima ligă din Valea Domanului.

(Foto 2 – Sus: Uşurelu, Panescu, Ibric, Mutică, Cr. Chivu, Bica, Frumoca, Zimmer; Mijloc: Gigi Rouă, Dincă, Căprariu, Ciucur, Boşca, Combei, Balaci, Piţurnea, Dobre, Mircea Chivu; Jos: Szijj, Ciocoi, Cojocaru, Doană, Roco Sandu, Perşa. )

Dar să revin la meciul din Regia bucureşteană, stadionul studenţilor, cu Răzvan Lucescu între buturi la gazde şi „tăticul” Mircea („prietenul” lui Sdrobiş în ghilimele) în tribune pentru a-şi urmări odrasla. „Părintele”, sosit de la Suceava în dimineaţa meciului, s-a instalat fudul pe banca tehnică alături de Mircea Chivu care, modest, l-a lăsat pe principal să strige la jucători. A fost în final 1-4 pentru Reşiţa, goluri Ciocoi şi hattrick Szijj, rezultat care l-a făcut pe Lucescu senior să părăsească arena cu mult timp înainte de final dar ceea ce vreau să vă povestesc cu adevărat, de abia acum începe. Prin minutul 52, la scorul de 0-2 pentru oaspeţi, enervant însă pentru gazde, Cristian Chivu care nici cu două luni în urmă împlinise doar 17 ani (la 26 octombrie 1997), a fost „luat cu fulgi cu tot” de cheliosul Călin Zanc (cel care a decedat în 2014 după un accident rutier), scrâşnetul oaselor celui faultat foarte dur răsunându-mi şi acum în urechi. Atacul criminal, la intimidare, asupra fragilului jucător al oaspeţilor, s-a petrecut în imediata apropiere a băncilor de rezerve aşa încât toţi din gruparea reşiţenilor au sărit să vadă ce s-a întâmplat cu Cristi, rămas inert în noroiul de pe teren. A fost totuşi o excepţie şi aceasta s-a numit Mircea Chivu, tatăl copilului de doar 17 ani care a rămas pe loc aţintindu-şi privirea spre fiul lui pe care, până atunci, îl crescuse şi îl educase ca şi spartanii din antichitate. De altfel, Sdrobiş a fost cel care îl aruncase pe junior în focul diviziei A, Mircea nefăcând nicio presiune pentru fiul său, pentru a-l promova în echipă cu toate că, acasă, CSMR a avut şi meciuri uşoare în care Cristi putea fi lăsat să joace măcar câteva minute. Revenind la meciul din Regie, după ce medicii gazdelor, masorii (cu Gigi Rouă care aproape plângea) s-au agitat minute bune lângă cel accidentat, acesta s-a ridicat cu greu şchiopătând vizibil privindu-şi părintele întrebător. Mircea, rămas impasibil pe bancă i-a răspuns cu un ton poruncitor: „Nu-i nimic Cristi! Continuă, că poţi!” Atunci, clătinându-se de pe urma loviturii primite, Cristi a răspuns abia şoptit: „Da, tată” şi a continuat să joace scrâşnind din dinţi pânâ în minutul 84 când Sdrobiş l-a schimbat cu Sevastian Bica. Această lecţie bărbătească pe care i-a dat-o tatăl său îi va fi de real folos pe viitor, când peste ani, va suferi la Internazionale Milano o accidentare groaznică ce a dus chiar la o operaţie pe creier, dar Cristi, care l-a iubit (fără să o arate vreodată faţă de alţii) enorm pe Mircea, a revenit în fotbalul de performanţă încă ani buni de la accident. Şi încă un fapt demn de povestit, cât de mult a ascultat Cristi de poveţele tatălui său, a fost atunci când înainte cu o zi de a se stinge din viaţă, Mircea i-a ordonat fiului său ca, indiferent ce va urma să se întâmple a doua, el să joace în meciul cu Ceahlăul Piatra Neamţ. A fost 5-1 pentru Reşiţa, un gol fiind marcat de Cristian Chivu din penalty, care apoi a ratat un altul, ambele ca o prevestire a extraordinarelor satisfacţii pe toate planurile ce vor urma dar şi a greutăţilor vieţii pe care le va întâmpina. Iar noi, cei care l-am cunoscut îndeaproape nu putem spune decât că GROFU’ Mircea Chivu, aşa cum era alintat de prieteni, va rămâne pentru totdeauna un nobil al Văii Domanului, care a predat fiului său o ştafetă încrustată cu cele mai scumpe pietre preţioase.

(Foto 3 – Tatăl, ridicat direct de pe patul din spital, cu sticluţa de morfină în mână şi fiul la ultima apariţie a primului pe stadionul pe care l-a iubit nespus de mult)

Stadionului pe care a evoluat ca jucător şi a condus ca antrenor echipa rossonerilor i s-a atribuit numele lui Mircea Chivu, dar statuia rece şi indiferentă de la intrarea pe teren, ridicată în amintirea lui, parcă nu seamănă cu acel Mircea, cald, jovial, politicos şi prietenos cu toţi cei din jurul său…..

Ing. Petru FUCHS