De către: Tudor DEACONU

Tudor DEACONU — Wed, 08 Oct 2014 11:40:10 +0000

DE ZIUA EDUCAȚIEI…
PLEDOARIE PENTRU DASCĂLI…
Ucenicia cadrului didactic în prima şcoală este consecinţa absolvirii unei instituţii care-l înzestrează cu vaste cunoştinţe teoretice şi câteva deprinderi practice rudimentare. Foarte puţini mentori explică rolul vocaţiei în profesie şi o cultivă; cei mulţi se mulţumesc cu grile, evaluări cantitative, activităţi mecanice repetitive, tot ceea ce reprezintă industrialismul secolului electricităţii.
Şi totuşi, orientarea către profesia de dascăl se datorează, la origine, unui sentiment de chemare, de repartiţie socială, de supravieţuire biologică chiar.
Proaspătul angajat în învăţământ, care de cele mai multe ori descoperă post festum ce a ales cu adevarat, se confruntă cu un dublet instituţie – organizaţie (materializat prin obiective particulare, structuri care conţin posturi şi relaţii interne, procese proprii de comunicare, decizie, evaluare, schimbare, dezvoltare, seturi de principii, reguli, norme cu caracter obligatoriu, poziţii manageriale care implică atribuţii specifice), ce reprezintă partea entropică a sistemului de învăţământ.
Adevărata confruntare, constituind tardiv orientarea profesională, este încadrarea într-un anume timp al integrării.
Cel ce se adaptează la timpul ciclic este adevăratul dascăl, care începe şi termină în aceeaşi stare parcurgând împăcat, cu profunde eforturi, inelele previzibile ale spiralei vieţii în timp ce generaţii de adolescenţi se intersectează cu harul său. Cel ce alege timpul linear este tipul frustratului social pe care o doză nativă de creativitate îl îndeamnă către un plafon arbitrar al nevoilor naturale umane.
Care este adevăratul rol al dascălului în ziua de astazi?… S-a schimbat de-a lungul timpului?… Ce însemnătate are pentru noua dimensiune europeană în educaţie?… Este evident că profesorii joacă un rol determinant în crearea unei culturi angajante.
Dacă în trecut profesorii trebuiau să asigure transferul de informaţii către elevi şi astfel erau asimilaţi ca fiind experţi ai disciplinei predate, în prezent fluxul univoc de cunoştinţe specifice nu mai este suficient pentru a defini un profesor bun, chiar dacă, printr-un reflex de comoditate, “Magister dixit” pare să supravietuiască, oarecum invăluit în autosuficienţă.
Pentru profesorii tineri care simt pulsul noilor generatii şi care înteleg măsura schimbărilor rapide prin care întreaga societate trece, este evident că şcoala trebuie să fie altfel decât a părinţilor şi bunicilor lor, trebuie să fie vie şi să aparţină prezentului, fără a-şi neglija cumva rădăcinile din care îsi trage esenţa.
Şcoala de astăzi cere imperios profesori care să aibă cunoştinţe, aptitudini şi atitudini, într-un cuvânt “competenţe” transversale. Astfel, profesorul va fi “facilitatorul” care încurajează creativitatea, independenţa, încrederea în sine, autocritica, “mediatorul” care îşi ajuta elevii să înveţe să dezbată şi să negocieze, să fie parte în luarea deciziilor care îl privesc. Pentru educaţia contemporană, nu este vorba numai despre “a şti”, ci şi despre “a şti cum şi ce să faci”.
Dacă plecăm de la aceste prezumţii, rolul profesorului devine extrem de solicitant, de angajant…
Pus în balanţa uzanţelor sociale, devine şi extrem de frustrant pentru că efortul depus este invers proporţional cu recunoaşterea şi recompensa societăţii. Cu alte cuvinte toate aceste coordonate fine care definesc profesia de dascal ca meserie par suficient de demotivante pentru fiecare din noi…
Totuşi ce ne ţine în sistem?… De ce rămânem aici?… Exista ceva dincolo de dificultatea provocărilor cărora trebuie să le facem faţă, dincolo de traiul greu, dincolo de desconsiderarea socială crescândă faţă de educaţie şi satisfacţiile ei, există ceva ce transformă totul: există suflet şi pasiune pentru lucrul cu oamenii, există în mulţi dintre noi bucuria de a creşte alături şi împreuna cu tinerii. Există deci pe lângă meserie, vocaţie, har creator, Cel care ne recupereaza neobosit şi ne dăruieşte încredere, dar din cer de la EL…
Mi-aş dori ca mentorii profesorilor debutanţi (profesorii universitari, tutorii, formatorii, şefii de catedră) să le vorbească tot mai mult tinerilor despre bucuria de a fi dascăl, despre implinirea şi starea de bine pe care ţi-o dăruieşte un absolvent care peste ani nu te-a uitat, despre adevaratul sens şi profunda semnificatie a verbului “a creşte” între zidurile Şcolii… Caci, ce este Şcoala ?… Pentru noi, cei care am părăsit demult băncile şcolii, dar revenim constant din spatele catedrei…
Şcoala este o unitate de măsură a vocaţiei de dascăl şi a strădaniei de elev… E un punct de referinţă şi termen de comparaţie… Este centrul nostru de greutate… De-asta călcăm cu plăcere pragul şcolii… De-asta îi dedicăm energii preţioase şi resurse generoase. De-asta îi rămânem fidel aproape… Şcoala este, pentru cei cu vocaţie, dar şi har, un fel de a fi…
Aceasta poate fi pledoaria unui visător…
Dar…
“Cum ar arăta o lume plină de visători?… Se prea poate ca acea lume să fie idilică pentru că atunci: „când visează omul nu se îndoieşte niciodată” (E. Cioran), în schimb, lipsa viselor duce la o mulţime de îndoieli…
Această lume atipică visătorilor ne-a dat foarte mulţi visători care ne-au reamintit importanţa idealurilor, importanţa viselor…” (Octavian Paler).
Aşadar “trebuie să idealizezi realul pe care-l vezi şi astfel realizezi idealul pe care-l simţi.” (Al. Dumas).
LA MULTI ANI EDUCATORULE!…
LA MULTI ANI EDUCATIEI!…

Comentarii la: 5 octombrie – Ziua Mondială a Educaţiei

De către: Tudor DEACONU