Începutul noului an 2015 nu pare unul încântător. Nu ne oferă ,,marea cu sarea’’ ori motive reale de ordin social, economic, moral sau religios. Cel din urmă şi poate chiar cel mai influent vector uman a demonstrat de la sine că adeseori ideologiile religioase duse în extrem împing minţile coborâte din copac să pună mâna pe câte un kalaşnicov şi să demonstreze cum ar putea să ne ,,bată’’ Dumnezeu pentru păcatele noastre! Iată o monstră dintr-o filosofie medievală, incapabilă să (ne) înţeleagă viaţa dusă în firescul ei, liberă, neîngrădită de limitele unor idei rigide generate de un soi de frică ancestrală, frustrări şi alte cauze de natură strict personală. Când vine vorba de credinţa în Dumnezeu şi religie, ,,una-i una şi alta-i alta’’!
Primul aspect ţine de intimitatea ta, de acceptul tău interior, de convingerile şi principiile acumulate prin propriile trăiri, impresii şi fapte. Cât priveşte religia ca formă de instituţionalizare a crezului fiecăruia – aici, cu siguranţă ar fi multe de spus… Totuşi poate fi un subiect de actualitate, mai ales că neînţelegerea acestui fenomen poate (re)aduce omenirea în pragul unor conflicte cu scenariu apocaliptic.
Toate cele trei mari religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul pleacă de la ideea unui singur Dumnezeu, căruia omul trebuie să-i ştie de frică; deci fidelitatea şi dragostea în numele lui are şi un interes pentru fiecare. Îl iubeşti pe Dumnezeu pentru că în cele din urmă, fie ţi-e frică de pedeapsa ,,veşnică’’, fie lupţi pentru o răsplată personală pe lumea ,,cealaltă’’… mai rar dintre cei care urmează binele dezinteresat, din ce în ce mai rar!
Nu e de mirare că ,,în numele Domnului’’ secole de-a rândul, atât mahomedanii dar mai ales creştinii au ştiut destul de bine să îşi urmeze propriile interese.
,,Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!’’ Iată nucleul doctrinar iudeu şi musulman, ce trebuie îndeplinit întocmai, fără alte comentarii (!). O morală seacă, specifică triburilor războinice din Orient. De partea cealaltă, creştinii, afirmă răspicat, sus şi tare că ,,Dumnezeu este iubire’’.
Bine ar fi ca şi între confesiunile creştine să se poată observa acest lucru şi la nivel practic. La noi, la români, Biserica se bucură nu numai de o credibilitate maximă dar şi de o obişnuinţă de a păstra pe bieţii credincioşi într-o relaţie cufundată între ritual şi nepermis, între afurisenie şi superficialitate. Sunt convins că aceste fraze vor provoca polemici sau simple aruncături de priviri virtuale. Dar intenţia mea rămâne una comună, desprinsă din rândul celor care cercetează realitatea şi nu se mulţumesc cu propaganda unor forme fără fond, fără exemple demne de urmat.
Recent, chiar papa Francisc afirmase că pentru o posibilă la adresa mamei lui ar fi dispus oricând să riposteze cu un pumn. Păi, măi frate, ori suntem creştini ori… las-o baltă!
IULIUS TOMA
