„A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe…”

Astfel și-a început părintele inspector Mihai Ciucur cuvântul către tinerii din zona Bocșa, propunându-le o lectură și citindu-le din cele „7 cuvinte către tineri” ale părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, după cum ne informează Gabriela Șerban, omul de cultură și directorul Bibliotecii din Bocșa.

Săptămâna aceasta, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, la Bocșa, în Biserica Ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Bocșa Română, a avut loc întâlnirea anuală a Centrelor de tineret și Catehetice de pe raza orașului Bocșa, gazdă fiind preotul Valentin Costea, ajutat cu generozitate de părintele inspector Mihai Ciucur.

După citirea Canonului de pocăință și a unor rugăciuni de mulțumire, părintele inspector a propus tinerilor o temă de discuție, un subiect care a stârnit și zâmbet, și sfială, dar, în final, a fost tratat cu seriozitate.

Tema a pornit de la cartea „De ce merită să aștepți” de Rob B. Kowalski, un îndrumar, de altfel, pentru tineri, cu sfaturi utile în evitarea capcanelor frecvente în care cad mulți tineri când este vorba de sex, o carte cu povețe și sfaturi practice privind întâlnirile romantice și clădirea relațiilor.

Un subiect de actualitate, pe care și tinerii din zona Bocșa și Berzovia l-au abordat cu responsabilitate, dar și cu multe momente de haz și glume.

A fost o întâlnire frumoasă între prieteni, o întâlnire a tinerilor care își pun întrebări și care caută și acceptă sprijin și povață din partea unui „prieten” preot, din partea unui duhovnic.

La eveniment au participat aproximativ 40 de adolescenți cu vârste între 12 și 19 ani de la Centrele catehetice și de tineret: „Mugurii Ortodoxiei” și „Sf. Cuv. Stelian” din Bocșa Română, Vasiova și „Berzobis” din Berzovia, alături de coordonatorii lor.

Întâlnirea de la Bocșa se înscrie în șirul serilor duhovnicești pentru tineri, intitulate generic „Tinerețe în Cuvânt”, desfășurate de către Departamentul de Tineret al Episcopiei Caransebeșului în scopul intensificării pastorației tinerilor din parohii – una dintre prioritățile eparhiei Banatului de Munte, după cum a mai precizat Gabriela Șerban în informarea sosită pe adresa Reper24.

„Și voi încheia, mai tot cu un citat din cele „7 cuvinte către tineri” propuse de părintele Mihai Ciucur, o lectură obligatorie pentru orice om la orice vârstă:

„Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti”, transmite Gabriela Șerban în încheierea comunicatului de presă.

Lorena POENARU

Am întâlnit zilele acestea o fotografie; o fotografie care, dacă ști să o asculți, spune povestea unei vieți. O viață chinuită de muncă și lipsuri; o viață trecută parcă prea devreme care istorisește prin fiecare por durerea unui om simplu, crescut și trăit în colbul arșiței verii, în tina zilelor ploioase de toamnă, ori în gerul năprasnic al zăpezilor de altădată. Două mâini care nu au avut vreme de odihnă, robotind din zori și până-n noapte. Parcă le văd acum mulți, mulți ani, răsucind fuiorul, ori adăpând Joiana, vițica ce era singura sursă sigură de hrană din casă.

Le văd frământând în capul zilei aluatul pâinii celei rumene, cu miros de copilărie; le simt parcă pe frunte oblojind copiii ori nepoții, le aud bătând repede, repede când chemau bobocii la verdeață, ori punând un simplu x pe foaia albă de hârtie în fața vreunei autorități. Nu au știut ce e aceea cremă, manichiură, ori vreun lac de unghii. Au frământat și lutul și aluatul cu aceeași putere pe care ți-o dă viața, lipsurile și dorința de a ține capul sus în vitregia sorții. Le văd adunând în pripă crengile slobozite de vânt de prin copaci pentru nopțile lungi de iarnă. Mă uit la ele și simt aburul cald al mămăligii răsucite îndelung cu un făcăleț, ori spălând cu grijă ugerul văcuței înaintea ritualului ce ne aducea laptele proaspăt înspumat pe masă.

Mă uit la mâinile acestea și le compar cu cele ale tinerilor de azi, mulți dintre ei efeminați, cu ifose-n cap în loc de minte, cu răutatea și disprețul afișat când zăresc (eventual) aceste mâini, în piață, lângă două, trei grămăjoare de urzici, ori lângă o punguță cu mărar, pătrunjel ori un kilogram de mere. Atât mai pot să facă aceste mâini scofâlcite de durere, de chin și de anii mulți în care n-au avut odihnă; doar atât. Au povestea lor tristă și chinuită, au în ele amarul strâns din veacuri străbune, tremurând asemeni unei frunze în vijelia și tumultul vieții prea chinuite.

Aceste mâini sunt o filă de istorie, o pagină de roman ori poate un adevăr nerostit. Sunt însăși filonul acestei nații greu încercate de trădări, de vânzători de neam, de miliardari de carton cărora le e rușine să le privească. Eu i-aș îndemna să-și înceapă fiecare zi, sărutându-le și mângâindu-le. Poate atunci nu se vor mai văita că anul acesta nu mai sunt bani pentru majorarea pensiilor, că așa e viața, grea și nu mai există fonduri pentru medicamente gratuite, vorbind cu patos de la cine știe ce microfon în costume ce valorează pensia acestei bunici pe câțiva ani.

„Cine nu își cunoaște trecutul riscă să îl repete“; dar cei care nu vor să-l cunoască, îl ignoră sau îl transformă în interes personal… Cu ei ce se întâmplă? Mâinile lor nu vor ajunge niciodată așa pentru simplul motiv că acestea au în spate o viață cât o istorie și miros a glie și a milostenie. Iar ei, cei de azi și din păcate și de mâine nu știu și nu vor ști niciodată ce înseamnă aceste lucruri….

Sursă foto: andraciubotaru.ro

Dan AGACHE

Întreaga noastră viață e o scenă pe care ne jucăm fiecare, după posibilități, rolul pe care îl avem, cu mască sau fără mască. Nu strâmbați din nas că așa e. Haideți să fim sinceri cu noi înșine și să recunoaștem că întreaga noastră viață e de fapt o suită de roluri în care schimbăm măștile mai des decât șosetele.

Dacă nici acum nu vreți să recunoașteți adevărul, să exemplificăm: La slujbă ne punem masca de lingușitori ș-i mai ardem șefului o limbă-n dos, doar, doar ne ține minte și ne trece pe lista de premiere de la sfârșitul anului, sau obținem o promovare înainte de termen sau pe „merite“…nemeritate. Când ieșim din birou acestuia schimbăm masca și mârâim la primul coleg care nu ne-a făcut nimic personal, dar știm că e în dizgrația șefului. Implicit îi mai ardem o limbă, doar, doar ne iasă pasiența.

În drum spre casă, la volan, schimbăm din nou masca și ne dăm șoferi de raliu, îl tachinăm pe un moșulică ce își permite să circule cu viteza legală, claxonăm în coloană sau după vreo fustă mai scurtă. Dacă ne oprește vreun polițist în trafic, schimbăm din nou masca și o punem pe aceea care arată umilință, bună-voință, implorăm iertare, în speranța că vom scăpa fără 2 – 3 puncte de amendă.

Ajunși acasă, altă mască, alt caracter, alt personaj. Ba că ciorba e prea rece, ori friptura e prea arsă, ba că nu e curat în casă, ori că plozii sunt prea gălăgioși și ne certăm consoarta, să știe cine-i șeful în casă. Uităm însă un lucru: și ea are o slujbă, și ea are șefi, și ea are program extra precum spălat, călcat, lecții cu cei mici, mâncare, cumpărături și alte cele. Dar noi nu și nu, avem masca de soț autoritar și gata.

Dacă ieșim cu vreun amic la bere, ori la o tablă pe banca din fața blocului, avem deja altă mască; aceea de băiat de cartier și începem să-l tachinăm, să-l luăm peste picior, să spunem bancuri porcoase cu blonde, fără nicio aluzie la culoarea părului soției amicului și tot așa. Asta zi de zi, ceas de ceas.

Abia în fața oglinzii, când ne bărbierim, ne vedem adevărata față; oftăm, strâmbăm puțin din nas și ca lucrurile să fie ok, iar noi mulțumiți de noi înșine, punem o altă mască, aceea de indiferență, de mulțumire de sine, de împăcare cu noi înșine.

În acest amalgam de roluri, mai mult sau mai puțin bine definite în viața noastră, uităm să mai punem o mască: aceea a sănătății. A sănătății noastre și a celor din jur. Protestăm și suntem mari în gură pentru obligativitatea purtării măștii, dar e imposibil să nu avem un prieten, o cunoștință, un vecin care la un moment dat s-a infectat. „Da, dar a fost o simplă răceală“, veți spune. Doamne ajută că a fost doar atât. Dar vin și întreb: aveți garanția că în cele 5 – 7 zile de când a luat virusul și l-a plimbat de colo, colo, fără să știe, nu a îmbolnăvit și un bătrân, sau o persoană cu alte boli asociate care acum se zbate pe patul de spital, în secția de ATI sau…mai rău?

Și apropo de mască, de azi e posibil să fim obligați să o purtăm, fiecare dintre noi, la fel ca în starea de urgență. Asta pentru că au crescut foarte mult cazurile și în Caraș-Severin și în secțiile de ATI și în saloanele în care se tratează acești pacienți.

Și asta pentru că mereu purtăm o mască pe față, dar, de cele mai multe ori, nu pe aceea care trebuie.

Dan AGACHE

„În această perioadă dificilă pe care o traversăm cu toții, câțiva mililitri de sânge pot face diferența între viață și moarte pentru persoanele care au nevoie de el!”, cred polițiștii reșițeni care au răspuns apelului reprezentanților Centrului de Transfuzie Sanguină din Reșița, care se confruntă cu o criză acută de donatori de sânge în ultimele luni.

„Atât vineri, cât și în zilele următoare, vom merge în număr cât mai mare la Centrul de Transfuzie Sanguină pentru a dona sânge pentru semenii noștri, iar cu bonurile valorice primite vom face o bucurie unor oameni mai puțini norocoși.

Un singur donator poate salva, printr-o donare, cel puțin 3 vieți! Într-o zi, oricine poate depinde de sângele donat!”, ne-a informat IPJ Caraș-Severin. Imaginile vorbesc de la sine!

Lorena POENARU

Mihai Stepanescu, fostul primar al Reșiței a trecut la cele veșnice, în această noapte.

După o boală care i-a provocat o grea suferință, fostul edil al municipiului a plecat în lumea de dincolo în jurul orei 02:00. În luna martie, Mihai Stepanescu ar fi împlinit 55 de ani!

Mihai Stepanescu a fost primar al Reșiței pe timpul unui mandat și o parte din cel de-al doilea. În primul mandat a condus destinele orașului în perioada 2008-2012, iar în anul 2012 a câștigat al doilea mandat de primar al Reșiței, până în noiembrie 2015 când a fost condamnat cu executare.

Înainte de a intra în administrația locală, Mihai Stepanescu a fost inginer silvic și a deținut funcții de director de Ocol Silvic, dar și director al Direcției Silvice Caraș-Severin.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Diana RADU