Cine n-a văzut filmul care i-a adus Oscar-ul lui Di Caprio, „The Revenant: Legenda lui Hugh Glass“, ar face bine să și-l procure. Și aici mă refer în special la cărășeni, pentru că filmul are o strânsă legătură cu agresivitatea urșilor. Da, dincolo de imaginea unor animale care trebuie ocrotite cu multă afecțiune, oferită pe post de apă sfințită de celebrii promotori ai sălbăticirii – WWF, urșii pot fi mai agresivi și mai periculoși decât multe din animalele care vă vin în minte. Iar în județul Caraș-Severin datele oferite de specialiști arată că în ultima perioadă numărul acestor animale a crescut îngrijorător. Traian Roşu, şeful serviciului vânătoare şi salmonicultură din cadrul AJVPS Caraș-Severin recunoaște că numărul acestora s-a dublat!

Atenție! În Caraș-Severin avem de-a face cu o suprapopulare a urșilor!

Vorbim de o suprapopulare a urșilor în pădurile cărășene iar riscul ca aceștia, în lipsă de hrană, să coboare spre gospodăriile oamenilor nu este deloc de neluat în seamă. În acest timp, prietenii naturii de la WWF cer Ministerului Mediului un plan concret pentru a proteja în continuare aceste animale sălbatice.  Mai mult, WWF-ul critică sistemul de derogări care permite împușcarea urșilor și lupilor ca măsură de prevenire a conflictelor, și vorbește despre un mod mascat de vânătoare pentru trofee.Ideea (re)sălbăticirii promovată dincolo de limitele argumentației firești, poate conduce la situații pe care societatea civilă, fără doar și poate ar trebui să le amendeze.

Tovarășii care iubesc atât de mult ideea de sălbăticire ar trebui să ne avertizeze din timp în legătură cu planurile pe care le doresc implementate. Dacă vor cu orice preț ca perimetrul natural al Caraș-Severinului să devină unul al urșilor și zimbrilor, să reușim să ne facem măcar bagajul și să nu fim luați prin surprindere precum i s-a întâmplat lui Leo di Caprio în „Stafia – The Revenant“! Eu unul, personal, nu am de gând să primesc vizita unui personaj îmblănit care, de cele mai multe ori, nu are timp de negocieri atunci când își vede disperata halcă de carne în fața ochilor.

WWF-ul face trimiteri la cazul petrecut cu ursul din Făgăraș, despre care spun ei, citez „ne demonstrează că fără acțiuni concrete, urgente, atât oamenii, cât și animalele suferă“. Unde pui și mai concluzionezi că WWF-ul ne situează pe același palier cu animalele?! Noapte minții! Mă doare-n cot de urșii tăi, măi dragă WWF-ule, atâta vreme cât human being-ul, omul lăsat cu conștiință pe pâmânt, în mod direct sau indirect, are de suferit de pe urma populării în exces cu aceste animale. Parafrazând un alt titlu oscarizat care spunea „No Country for Old Men – Nu există țară pentru bătrâni“, suprapopularea cu urși ar putea conduce la „No country for cărășeni!“. Nu, in niciun caz nu sunt adeptul ideii ca trebuie sa-i omoram aceste animale, ci doar sa gasim solutia corecta pentru ca acest fenomen sa fie controlat, nu amplificat.

Cu siguranță e un scenariu halucinant, neverosimil pe alocuri, despre care veți spune că nu are nicio legătură cu realitatea, însă priviți cu atenție peisajul..suprapopulare cu urși, zimbri calcă Armenișul în picioare, mistreții sunt fără număr, a apărut și râsul în peisaj, ca de altfel și râsul unora care fac bani din promovarea conceptului de sălbăticire. În tot acest timp, de plecat din mirificul Banat Montan care bate pasul dezvoltării pe loc, nu o fac decât cetățenii acestui județ… la babe în Austria, spre locuri de muncă mai bine plătite și în curând ca urmare a modului nestingherit în care proiectele anumitor asociații și organizații non-guvernamentale reușesc să își producă efectele. Unele de nebănuit, la această oră.

Să ne sălbăticim zic, dar într-atât încât să n-acceptăm nerecunoașterea condiției umane…

Sergiu TABAN

Despre eco-etologia urşilor s-a scris suficient de mult, ca de altfel şi despre cauzele schimbăriide comportament a acestora, pentru a fi în măsură să înţelegem fenomenul şi să arătăm cu degetul vinovaţii.

Totuşi „specialiştii nimicului”, din cadrul autorității publice decidente şi ai institutului cu pretenţii ştiinţifice consultat, continuă să facă pe neştiutorii şi să perpetueze, probabil cointeresaţi, un management dezastruos pentru populaţia de urşi din ţara noastră, devenit riscant atât pentru urşi cât şi pentru oameni.

Aceasta fiindcă, de 25 de ani încoace, se împuşcă preponderent urşii masculi dominanţi la nadă, metodă de vânătoare interzisă prin lege, dar acceptată în mod tacit de autorităţi, situaţie care a condus, în timp, la o destructurare gravă, pe sexe şi clase de vârstă, a populaţiei autohtone. Acum avem de-a face cu o populaţie de urşi grav destructurată, în care procentul femelelor şi tineretului este exagerat, nu doar nenatural, de mare. Odată cu creşterea procentului femelelor, a crescut şi numărul femelelor fătătoare şi, totodată, sporul natural anual, de la 4,2%, calculat până în 1990, la cca. 10% calculat în prezent.

Sporul natural actual, mai mult decât dublu celui din trecut, se datorează şi administrării de hrană complementară de către gestionari, de care urşii nu au însă nevoie toamna,aproape exclusiv la punctele de nadă.

Această hrănire complementară nenaturală şi sorturile de hrană nutritivă şi energizată, administrată atât toamna cât şi primăvara, a crescut fertilitatea ursoaicelor,care faţă de 1-2 pui cât năşteau în medie înainte de 1995, nasc acum, în mod frecvent, câte 2-3 pui.

Aşadar, creşterea numărului femelelor fătătoare şi creşterea numărului mediu de pui pe femelă a condus la creşterea sporului natural de la cca. 4.2% la cca. 10%, creştere care s-a suprapus însă peste o degradare evidentă acondiţiilor de biotop,produsă prin fragmentarea habitatului, exploatarea mai intensă şi dezordonată a arboretelor şi produselor accesorii ale pădurii, pătrunderea tot mai accentuată a omului în zonele altădată greu accesibile, turismul pietonal şi off – roadîn afara traseelor turistice, concurenţa acerbă la hrană a animalelor domestice şi deranjul produs de oamenii şi câinii însoţitori ai turmelor prin păduri. Toate acestea au condus, în final, la o îngustare evidentă a spaţiului său vital şi la o reducere drastică a ofertei trofice în vechiul său habitat.

În condiţiile arătate, oferta abundentă şi accesibilă de hrană din preajma localităţilor, inclusiv din locurile de depozitare a gunoaielor menajere, au atras ursoaicele cu pui, fiindcă şi ele şi pui au nevoie de hrană din abundenţă şi de calitate pentru a se reface şi, respectiv, pentru a creşte.

Aşa au ajuns, forţate de împrejurări, ursoaicele cu pui în câmpul agricol, grădinile, livezile şi gospodăriile oamenilor

În timp, generaţiile de pui de urs care s-au succedat, juvenile şi adulte,s-au obişnuit în preajma oamenilor, de care, în general, nu se mai tem.

La obişnuirea urşilor cu omul a contribuit din plin şi hrănirea complementară (nădirea) practicată de om, de regulă lângă observatoare închise sau bordeiele de pândă amplasate în calea urşilor,dinspresau spre locurile de iernare.

În sfârşit, tot omul a contribuit în mod indirect la această schimbare de comportament, prin împuşcarea preponderentă a urşilor masculi dominanţi, cei care ţineau ordine în interiorul nucleelor populaţionale. Dispariţia masculilor dominanţi, din astfel de nuclee, a condus la ocuparea locurilor rămase libere de către alţi urşi, inferiori ierarhic, apoi la omorârea unora dintre puii predecesorilor pentru obligarea femelelor la reîmperechere.

Procesul a continuat însă ani de zile, prin alegerea şi împuşcarea preponderentă a urşilor dominanţi, unul după altul, la punctele de nădire. Din acest motiv, dezordinea din cadrul nucleelor populaţionale a devenit acum de neimaginat, iar ursul considerat specie poligamă în trecut, când perechile de ursoaice şi urşi dominanţi erau urmărite de încă 1 – 2 masculi, a devenit în prezent specie cu comportament poliandru, fiindcă, în ultimii ani, au fost observate femele în călduri care s-au împerecheat cu mai mulţi masculi în decurs de câteva zile.

Omul a determinat, cointeresat şi conştient, această destructurare gravă!

Toate aspectele prezentate concis mai sus, reliefează faptul că omul a determinat, cointeresat şi conştient, această destructurare gravă, pe sexe şi clase de vârstă, a populaţiei de urşi din România, ceea ce a determinat, în timp, o schimbare de comportament îngrijorătoare, reliefată în pagube de amploare, în coborârea urşilor spre zonele de mai joasă altitudine şi în staţionarea lor în apropierea localităţilor, în atacuri frecvente, unele mortale, asupra omului etc.

Fenomenul descris a fost şi este, fără discuţie, accentuat de modul, mai mult decât subiectiv, de împărţire a cotelor anuale de recoltă, robotizate cifre de intervenţie, pe gestionari.

Facem această afirmaţie fiindcă se aprobă cote de recoltă exagerat de mari unor gestionari din zonele în care urşii iernează şi nu produc de regulă prejudicii, în detrimetrul gestionarilor din zonele în care urşii coboară vara şi toamna, inclusiv lângă şi chiar în localităţi, pentru a se hrăni pe seama culturilor agricole şi animalelor domestice.

De asemenea, fenomenul este accentuat şi prin acceptarea împuşcării nelegale a urşilor „la nadă”, mai ales primăvara, fiindcă doar „la nadă” există posibilitatea reală de alegere şi împuşcare a urşilor de mari dimensiuni, cu blănurile cele mai valoroase, de regulă masculi dominanţi.

În concluzie, nu urşii sunt vinovaţi pentru faptul că au devenit problemă pentru om, ci omul i-a determinat, conştient şi interesat, să-şi schimbe comportamentul.

Redresarea situaţiei stă tot în putinţa omului, care, prin împuşcarea cu prioritate şi aleatoriu a urşilor de mici dimensiuni, pot conduce populaţia spre o structură din ce în ce mai apropiată de cea normală (naturală). Acest lucru se poate realiza foarte simplu, prin vânarea preponderentă a urşilor în apropierea localităţilor şi în zonele de mai joasă altitudine, numai toamna şi exclusiv prin metoda la goană. Bineînţeles că urşii cu adevărat problemă, care se vor reduce în scurt timp ca număr, trebuie extraşi,în mod operativ, acolo unde apar.

În concluzie, la concluzia de mai sus, omul care „a creat” urşii problemă, în fond urşi cu comportament deviat, poate soluţiona, în foarte scurt timp, aceasta problemă. Totul este ca cei care împart cota de recoltă şi stabilesc condiţiile vânării derogatorii să-şi dorească acest lucru.

Despre vinovaţi, ce să mai vorbim? Îi cunosc toţi gestionarii, şi cei care obţin cote de recoltă atât de mari încât cu dificultate le pot realiza, dacă le realizează chiar apelând la metode interzise de vânătoare, şicei care nu obţin doar cote insignifiante şi nu ştiu cum să se mai ascundă de revolta justificată a fermierilor şi ţăranilor păgubiţi.

N. Șelaru