Într-o atmosferă uşor festivistă (cum bine şade unei lansări de carte) şi partinică (cum şade ca râia pe broască), luni seara a fost lansată la Casa de cultură a sindicatelor cartea “Tunurile Reşiţei”, apărută prin generoasa strădanie a domnului general Adrian Marinescu şi a domnului colonel Ion Tănasie, absent de la manifestare. O sală plină ochi şi absentă trei sferturi s-a delectat cu elocinţa şi prolixitatea unor vorbitori care, cu o singură excepţie, au confundat tunul cu Sfânta Cruce şi pe cei doi autori cu cei doi eroi care la-au flancat pe Crucificat în momentul sublim al naşterii creştinismului!

 Cartea e binevenită în peisajul cultural reşiţean, cam “prăfuit”, în care aceeiaşi indivizi avizi de fenomen îşi dau întâlnire din când în când, cu strădania de a arăta că, vorba lui Turgheniev, “pentru cine gândeşte, nu există provincie”! Respectul şi preţuirea mea pentru principalul autor al volumului, generalul Marinescu, fiind incontestabile şi manifeste, nu-mi rămâne decât să nuanţez un aspect aparent neesenţial, dar elocvent nu atît pentru momentul cultural în sine, ci pentru cum acesta s-a întâlnit cu spiritul reşiţenilor şi cu setea lor de adevăr.

 O carte trebuie să spună adevărul, altfel nu merită efortul de a fi aşezată într-o bibliotecă, micul paradis la îndemâna oricui se străduie să dovedească necesitatea creierului şi binefacerea dotării cu principala creaţie divină! Atît autorul, cât şi vorbitorii păreau a susţine idea că Reşiţei îi trebuie un muzeu al tunurilor, după chipul şi asemănarea muzeului locomotivelor, atât de controversat, dar cu aură de simbol…şi de etalon! Şi, din vorbă în (prea multă) vorbă, s-a ajuns, graţie ultimului vorbitor, la faptul că începutul ar fi fost făcut, două tunuri existând deja, salvate de distinsul elocvent de la topire şi pozate la liceul “Mircea Eliade”! Numai că, naiba să le ia de tunuri, nu sunt fabricate la Reşiţa…!

 Istoria celor două tunuri, fals prezentată în cartea, altfel foarte valoroasă, care a fost lansată, trebuie cunoscută de reşiţeni, din simplul motiv că au fost cumpărate din banii lor, pentru oraşul lor! La pagina 268 din carte, după ce este prezentată fotografia celor două tunuri fabricate la Reşiţa şi expuse la Timişoara, în Piaţa Libertăţii, în faţa clădirii “criminale” a Centrului Militar, din care au fost împuşcaţi oameni nevinovaţi la Revoluţie şi din care s-a coordonat contrarevoluţia, autorii spun că “Primăria reşiţeană s-a pricopsit şi ea, cândva, ca multe localităţi rurale şi urbane, cu două tunuri sovietice calibru 57 mm Md. 1943, valorificate de armată la preţ de fier vechi, care ar fi trebuit să “străjuiască” impresionantul monument reşiţean din Piaţa Tricolorului. Un astfel de moment penibil, în urbea de baştină a artileriei române, a fost, până la urmă, evitat”.

 Parafrazând, mi-e drag generalul Marinescu, dar mai drag mi-e adevărul…! Să lămurim, aşadar, lucrurile! În 2007, când mă străduiam să pun la punct monumental cu pricina, placându-l cu marmura neagră, cu acordul regretatului artist Lucaci, domnul general a venit cu idea de a-l înnobila prin inscripţionarea versului din Odele lui Horaţiu, pe care îl puteţi citi şi acum pe opera de artă! Am îmbrăţişat idea rapid şi, cu acordul artistului, am şi pus-o în practică! Atunci s-a născut şi idea flancării monumentului cu patru tunuri, cum se cuvine, idée care, chiar dacă nu a fost explicit enunţată de domnul general, mi-a fost indusă de domnia-sa! Şi am început să căutăm tunuri, fără să am nici cea mai vagă bănuială că în oraşul tunurilor ne înhămam la o aventură greu de imaginat! Primul loc în care am căutat a fost IMR, “patria” generalului…numai că, aflat într-o situţie economică dezastruoasă, sub controlul strict al statului, uzina nu a putut să vândă primăriei nimic! M-am adresat apoi municipalităţii timişorene, încercând să cumpărăm cele două tunuri din faţa Centrului Militar de aici, dar am fost refuzat fără drept de apel! Am lărgit aria căutării la nivel naţional, dar nu am găsit niciunde tunuri făcute la Reşiţa! Nu mi-a trecut prin minte să le căutăm şi la…Kandahar, vorba lui Mario Balint, aşa că ne-am adresat Armatei, şi, cu acordul Şefului Marelui Stat Major, am cumpărat cele două tunuri “sovietice” de la Arsenalul Armatei, dar nu  “la preţ de fier vechi”, cum spune principalul autor al cărţii, ci cu respectabila sumă de 7000 de euro, echivalentă cu câteva zeci de tone de fier vechi…

 Mai departe, destinul celor două tunuri “sovietice” a devenit unul…partinic! Urmaşul meu a vrut să le topească, nu se ştie sub ce impuls al contorsionismului mental, fiind salvate, din câte am înţeles, de către colegul lui de partid şi expuse la liceul din Govândari…Care le va fi soarta, nu se mai ştie! Au o istorie frumoasă şi merita povestită, mai ales într-un oraş în care totul tinde să devină poveste…! Oricum, cred cu obstinaţie că destinul tunurilor nu este acela de fier vechi, ele merită să devină, dacă nu coroane regale, atunci măcar piese de muzeu…!

Prof univ. dr Liviu Spătaru