Foștii ceseriști nu sunt doar persoane nostalgice, astăzi pensionari într-o cetate de foc care nu mai are nicio legătură cu flacăra nestinsă ce ardea cu putere odată, ci și oameni care au clădit această unitate siderurgică de renume, atât la nivel național, cât și internațional. O dovadă, în acest sens, o reprezintă reșițeanul Iosif Alexandru Pascu, fost tehnician Șef de birou Import Utilaje din cadrul Serviciului de Investiții CSR care rememorează:

„Am citit cu multă plăcere interviul pe care l-a acordat într-una din publicațiile locale cărășene domnul director Adrian Popescu, în legătura cu TMK și cu ceea ce se întâmplă vizavi de noua investiție bugetată de Statul Român.

Investiția a început cu stângul în sensul că în momentul în care s-a acordat un credit de 35 mil. $ Combinatului Siderurgic Reșița (CSR) exact atunci mai trebuiau asigurate CSR-ului cca 32-35% din valoarea utilajelor, pentru plata în vamă a TVA-ului și comisioanelor vamale. România nu era în CE și pentru orice import care intra în România, beneficiarul investiției trebuia să plătească în vama toate obligațiile față de stat. Acest lucru nu s-a întâmplat. Utilajele care au fost aduse în România pe cale maritimă cu destinația Vama Port Constanța, nu puteau fi ridicate din vamă pentru că CSR-ul nu avea banii să-și plătească declarațiile vamale. Era o situație fără ieșire. Staționarea a cca 15 mii tone în vamă presupunea plata locației care nu era o sumă mică.

În această situație s-a intervenit la București și s-a trimis la șeful vamei din portul Constanța o adresă de la Ministerul Finanțelor Direcția Generală a Vămilor prin care s-a acceptat tranzitul vamal cu exceptarea tuturor taxelor vamale. Adresa a fost semnată de Direcția Generală a Vămilor, altfel nu era luată în considerare. Pentru moment a fost chiar foarte bine întrucât a scutit CSR-ul să plătească depozitarea acelor colete. Această facilitate fiscală a venit perfect și s-a început transportul la sol a circa 120-130 de containere spre Reșița. Personal, în baza unei OG, am solicitat la Ministerul de Finanțe Direcția Legislații și Impozite Indirecte scutirea de la plată a obligațiilor fiscale ale CSR-ului, într-un fel aceasta ordonanță a fost foarte corecta, deoarece beneficiarul nu putea să achite datoriile față de Statul Român, până nu punea în funcție investiția care să producă și să aducă banii necesari.

Domnul director Adrian Popescu invoca trecutul istoric al CSR-ului când aici și numai aici se produceau oțeluri speciale cum ar fi pentru MAPN, Monetăria Statului, Centrala Nucleară de la Cernavodă, oțeluri pentru fabrica de rulmenți de la Bârlad care lucra sub licenta KOYO, oțeluri pentru fabrica de autoturisme Dacia Pitești și ARO Câmpulung, ori oțelurile elaborate în Cuptorul Electric nu satisfac calitativ necesitățile instituțiilor amintite mai sus. Este de apreciat recunoașterea de către domnul director Adrian Popescu a faptului că primul combinat siderurgic din Romania a fost și va rămâne cel de la Reșița, moștenire de la UDR pe vremea căruia a fost aprins primul furnal la data de 3 iulie 1771“.

Precizările au fost transmise de către Iosif-Alexandru PASCU, actualmente pensionar, fost tehnican – șef de birou Import Utilaje din cadrul Serviciului de Investiții al CSR.

Reper 24

Între ţară, stat şi patrie există câteva diferenţe conceptuale care separă cele trei entităţi, conferindu-le conţinuturi şi înţelesuri diferite, unele cuprinzându-le pe celelalte, chiar îmbrăţişându-le, altele respingându-se reciproc, în primul rând prin felul în care se raportează la oameni… Ţara înseamnă o geografie umană, patria înseamnă ţara, plus limba, cultura şi spiritualitatea ei…în timp ce statul e o abstracţie cretinoidă, în care se fixează nişte reguli care conferă unora dreptul la mai multă bunăstare decât o au ceilalţi! Statul este cheia nedreptăţii şi exploatării…

Statul devine stat prin efortul şi bunăvoinţa comunităţilor cetăţeneşti. Se caţără, carevasăzică, pe spinarea acestor comunităţi, le aspiră seva şi oxigenul, le împuie capul cu tot soiul de inepţii despre lege şi ordine, despre echitate şi securitate, după care, odată tare şi instalat pe cai mari, le subjugă, le proţăpeşte în chingile unor sisteme birocratice şi demagogice din care nu mai este scăpare, ci numai alinare, pe calea impozitelor şi altor biruri, plătite la timp şi fără crâcnire…

O astfel de comunitate, care nu a avut decât de pierdut în ultimii ani în relaţia ei directă cu Statul Român, este Reşiţa! Sub ochii lui, deloc limpezi şi niciodată complet deschişi, Reşiţa lunecă inexorabil pe un tobogan destul de abrupt, la capătul căruia, fără pauza liniştită dinaintea furtunii, urmează prăpastia. Iar Statul Român, cuprins de somnolenţa caracteristică uriaşilor beţi, nu vede că, dintre toate comunităţile româneşti importante, dintre toate centrele economice cu greutate şi dintre toate reşedinţele de judeţ cu istorie multietnică şi multiculturală, Reşiţa a pierdut şi a căzut cel mai mult în ultimii ani! Mai mult decât oricare oraş comparabil, şi nu numai din România, ci din întreaga Europă!

Să ne susţinem afirmaţia. Fără exagerare, putem spune că România este alcătuită, geografic, social, economic şi cultural, din patru provincii: Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Munţii Carpaţi, ultima dintre ele închegându-le pe celelalte trei într-un tot unitar şi (sperăm!) indestructibil. Poate că multora ideea li se pare şocantă, mai ales că e nouă, dar eu cred cu obstinaţie că putem vorbi de Carpaţi ca de o a patra provincie românească, având rolul de liant pentru celelalte trei, rolul de coloană vertebrală a alcătuirii noastre istorico-geografice.

Munţii Carpaţi au, în totalitate, o lungime de 1.500 km şi o suprafaţă de 170.000 kmp, fiind una dintre cele mai semnificative unităţi de relief din Europa, întinzându-se de la Poarta Viena-Bratislava până în Valea Timocului; cuprind trei lanţuri muntoase uriaşe, dintre care Carpaţii Sud-Estici sunt cei mai mari, reprezentând 54 % din întregul lanţ carpatic şi situându-se aproape în totalitate pe teritoriul României; acest lucru înseamnă că a patra provincie a ţării noastre are aprozimativ 90.000 de kmp, cam cât o ţară continentală sau insulară mică! Dar nu la suprafaţă vreau să mă refer, ci la populaţie, la locuire şi la aşezările rurale şi urbane – şi de aici, ca să nu greşesc cumva, fac apel la „Enciclopedia României”, prima lucrare ştiinţifică a ţării, editată sub girul „Academiei Române”.

În anul 2002, Carpaţii Româneşti se caracterizau printr-un grad ridicat de locuire umană, numărul aşezărilor urbane fiind de 61, cu o populaţie de circa 1.400.000 locuitori. În cadrul oraşelor carpatice se remarcă Braşov (aproximativ 280.000 locuitori în 2010), Reşiţa (aproximativ 110.000 locuitori), Deva şi Hunedoara (în jur de 70.000 fiecare), Sfântu-Gheorghe (cu 60.000), Sighetu Marmaţiei, Miercurea Ciuc şi Petroşani (fiecare cu peste 40.000).

Aşadar, „Enciclopedia României”, pusă faţă în faţă cu ultimul recensământ, dar mai ales cu realităţile de ultimă oră, confirmă că din oraşul nostru a migrat o populaţie de cel puţin 40.000 de locuitori, adică un întreg Petroşani, sau Miercurea Ciuc, sau Sighetu Marmaţiei! Peste o treime din populaţie a plecat din oraş, numai în ultimii 15 ani! Este enorm, proporţia catastrofei ţine de fenomene de genul căderii imperiilor sau prăbuşirii civilizaţiilor, aşa ceva nu s-a mai produs decât cu Imperiul Mayaşilor, în Mexic, acum ceva mai bine de un mileniu! Dar nu numai plecarea masivă a populaţiei trebuie să ne îngrijoreze, ci prăbuşirea economică, migrarea sau dispariţia industriilor (după ce Reşiţa le-a disipat în toată România!), căderea unui anumit format cultural-economic şi, nu în ultimul rând, prăbuşirea tonusului locuitorilor, lipsa orizontului şi speranţei!

Fără îndoială, din punct de vedere sociologic, Reşiţa este un fenomen, un „caz patologic” demn de studiat în manuale şi tratate universitare! Măcar dacă am fi un experiment, şi tot ne-ar rămâne un dram de speranţă, dar nu suntem decât rodul economiei sălbatice de piaţă, altoit cu nonşalanţa, indolenţa şi neputinţa guvernanţilor! Reşiţa se pierde în abisul mizerabil al nesimţirii Statului Român, care şovăie în a face şi cea mai simplă şi uşoară reparaţie reşiţenilor: să ne redea, măcar, UCMR! 

Prof. univ. dr. Liviu SPĂTARU