Întreaga noastră viață e o scenă pe care ne jucăm fiecare, după posibilități, rolul pe care îl avem, cu mască sau fără mască. Nu strâmbați din nas că așa e. Haideți să fim sinceri cu noi înșine și să recunoaștem că întreaga noastră viață e de fapt o suită de roluri în care schimbăm măștile mai des decât șosetele.

Dacă nici acum nu vreți să recunoașteți adevărul, să exemplificăm: La slujbă ne punem masca de lingușitori ș-i mai ardem șefului o limbă-n dos, doar, doar ne ține minte și ne trece pe lista de premiere de la sfârșitul anului, sau obținem o promovare înainte de termen sau pe „merite“…nemeritate. Când ieșim din birou acestuia schimbăm masca și mârâim la primul coleg care nu ne-a făcut nimic personal, dar știm că e în dizgrația șefului. Implicit îi mai ardem o limbă, doar, doar ne iasă pasiența.

În drum spre casă, la volan, schimbăm din nou masca și ne dăm șoferi de raliu, îl tachinăm pe un moșulică ce își permite să circule cu viteza legală, claxonăm în coloană sau după vreo fustă mai scurtă. Dacă ne oprește vreun polițist în trafic, schimbăm din nou masca și o punem pe aceea care arată umilință, bună-voință, implorăm iertare, în speranța că vom scăpa fără 2 – 3 puncte de amendă.

Ajunși acasă, altă mască, alt caracter, alt personaj. Ba că ciorba e prea rece, ori friptura e prea arsă, ba că nu e curat în casă, ori că plozii sunt prea gălăgioși și ne certăm consoarta, să știe cine-i șeful în casă. Uităm însă un lucru: și ea are o slujbă, și ea are șefi, și ea are program extra precum spălat, călcat, lecții cu cei mici, mâncare, cumpărături și alte cele. Dar noi nu și nu, avem masca de soț autoritar și gata.

Dacă ieșim cu vreun amic la bere, ori la o tablă pe banca din fața blocului, avem deja altă mască; aceea de băiat de cartier și începem să-l tachinăm, să-l luăm peste picior, să spunem bancuri porcoase cu blonde, fără nicio aluzie la culoarea părului soției amicului și tot așa. Asta zi de zi, ceas de ceas.

Abia în fața oglinzii, când ne bărbierim, ne vedem adevărata față; oftăm, strâmbăm puțin din nas și ca lucrurile să fie ok, iar noi mulțumiți de noi înșine, punem o altă mască, aceea de indiferență, de mulțumire de sine, de împăcare cu noi înșine.

În acest amalgam de roluri, mai mult sau mai puțin bine definite în viața noastră, uităm să mai punem o mască: aceea a sănătății. A sănătății noastre și a celor din jur. Protestăm și suntem mari în gură pentru obligativitatea purtării măștii, dar e imposibil să nu avem un prieten, o cunoștință, un vecin care la un moment dat s-a infectat. „Da, dar a fost o simplă răceală“, veți spune. Doamne ajută că a fost doar atât. Dar vin și întreb: aveți garanția că în cele 5 – 7 zile de când a luat virusul și l-a plimbat de colo, colo, fără să știe, nu a îmbolnăvit și un bătrân, sau o persoană cu alte boli asociate care acum se zbate pe patul de spital, în secția de ATI sau…mai rău?

Și apropo de mască, de azi e posibil să fim obligați să o purtăm, fiecare dintre noi, la fel ca în starea de urgență. Asta pentru că au crescut foarte mult cazurile și în Caraș-Severin și în secțiile de ATI și în saloanele în care se tratează acești pacienți.

Și asta pentru că mereu purtăm o mască pe față, dar, de cele mai multe ori, nu pe aceea care trebuie.

Dan AGACHE

Atunci când prestezi un job care implică formarea sau educarea unui segment important de oameni, în speță jurnalismul, devii, inevitabil un lider de opinie. Fără îndoială, o parte din cititorii tăi te iau ca exemplu și unora chiar le schimbi modul de a gândi, acționa, iar acest aspect le poate influența în bine sau în rău comportamentul. Depinde de partea cui ești tu ca individ. Întotdeauna, de când mă știu, am ales să reprezint binele sau cel puțin asta îmi este credința. De cele mai multe ori, influența nedreptăților mi-au influențat într-un mod definitoriu acțiunile. Am observat însă că cei pe care îi alegeam ca țintă, de fiecare dată au denaturat sensul demersurilor mele. Recunosc, că în mai toate cazurile, chiar dacă știam că am dreptate, mă încercau sentimente de regret și compasiune față de cei despre care scriam. Deși n-ar fi trebuit, logic, să-mi pese. Numai că, atunci când principiile morale după care îți ghidezi existența sunt unele sănătoase, nu poți ignora karma negativă care îți influențează existența în astfel de cazuri, chiar dacă atunci când spui adevărul unei persoane poate semnifica totul pentru comportamentul acelei persoane. N-am scris niciodată articole la comandă, pentru bani sau diferite avantaje. Am considerat că, fie ei pesediști ori fie ei peneliști, sunt cu toții, deopotrivă, oameni. Au un suflet, simt, trăiesc și uneori o fac după percepții greșite asupra lucrurilor. Toți greșim și toți suntem perfectibili. Pentru a înțelege asta însă trebuie să și conștientizăm. Și cum cea mai eficientă terapie e aceea de a te cunoaște pe tine însuți/însăți și de a te raporta la tot ce mișcă în jurul tău prin prisma propriilor tale trăiri, de fiecare dată când emiți o judecată de valoare să o faci după acest exercițiu, chiar dacă e unul anevoios, de altfel. Pentru că e al naibii de greu să-ți recunoști propriile tale greșeli. Să te judeci cu aceiași ochi pe care-i judeci și pe cei din jurul tău. Știu, e rușinos, uneori insuportabil, căci vocea minții îți spune de fiecare dată că tu nu ești așa, că tu ești supremul, frumosul, invincibilul. Nimic mai fals! Acea voce e a mândriei de sine, nicidecum vocea rațiunii tale. Și, atunci când vocea mândriei este mai răsunătoare ca cea a rațiunii, terapia nu va avea niciun efect, ci dimpotrivă. Bine, la toate acestea se adaugă și o educație ce ți-a ascuțit principiile morale și le-a transformat în virtuți. Altfel, cauți acul în carul cu fân.

Revenind la rolul de lider de opinie și formator al ei, trebuie să știi că atunci când cei care aderă la modul tău de gândire sunt tot mai curioși să afle felul în care îi faci să-ți aștepte un text cu sufletul la gură. Sunt mii de moduri în care poți să-ți câștigi adepți și, de cele mai multe ori, modul facil de a stârni emoție este critica. Trăim vremuri în care instituțiile, în marea lor parte, și-au pierdut orice fel de încredere, prin oamenii care le reprezintă, evident. Am avut privilegiul și șansa să stau de vorbă cu multe persoane educate în perioada interbelică. Alt aluat, frate! Din toate punctele de vedere! Dar legat strict de percepția ce o aveau despre instituții, comparativ cu cea de astăzi, era una net superioară în sens pozitiv. Curios din fire, am insistat în discuțiile cu aceste persoane să aflu și de ce. Iar răspunsurile au venit cu un argument năucitor. Era vorba de oameni, de oamenii care reprezentau acele instituții. De respectul pe care și-l câștigau ei ca indivizi. Iar acest respect se transfera inevitabil instituției pe care o reprezenta acea persoană. În zilele noastre, ce-i drept, astfel de oameni găsești tot mai rar. Vina este și a selecției de resursă umană, și de modul în care lipitorii de afișe se regăsesc printre astfel de reprezentanți ai instituțiilor. Dar, dincolo de toate acestea, o parte de vină este și a formatorilor de opinie, în speță jurnalistul. Acesta, de cele mai multe ori, nu ține cont de faptul că el trebuie să fie imparțial și să reflecte cu discernământ faptele. Nu de puține ori sau de fiecare dată, am văzut politicieni promovați cu atâta ardoare și convingere prin ziare, în special în campaniile electorale, iar după ce aceștia (politicienii) au ajuns în funcțiile dorite, brusc, jurnalistul începe să-i găsească cusururi. Deși știu de ce, nu am să spun, pentru că asta îmi va aduce încă o pată neagră la cv-ul meu de hater. Și cum toate acestea sunt puse pe seama frustrărilor mele, uite că am să încerc să le înăbuș. Plecând de la însemnările lui Bogza: Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare… Să ai ochi şi priviri de care să nu se sperie cocorii, concluzionez tot prin pana maestrului: Omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta!

Ultima partea a acestor confesiuni pleacă de la ceea ce spunea Ioan Slavici în prefața volumului de nuvele în care este tipărită și nuvela „Moara cu noroc”, care, pentru mine, este o lecție de viață și unde autorul povestea despre mama sa: „Maică-mea, fie iertată, zicea că nu e bine să stingi lumina când supărarea e în casă, că trebuie să ștergi mai înainte supărarea și numai apoi lumina. Și orișice s-ar fi întâmplat în casa părinților mei, seara trebuia să fie pace, să ne cerem și să ne dăm unii altora iertare.”. La fel de bine cum mama scriitorului ștergea supărarea înaintea luminii, tot așa voi șterge și eu răutățile unora dintre voi, cu precădere a celor din presă. Și asta pentru că voi ați făcut din observațiile mele răutăți pornite din frustrările mele. Multe dintre ele s-au născut din faptul că, după voi, eu nu aș fi făcut față cerințelor voastre. Știți foarte bine și voi că nu e așa, tocmai de aceea v-am sugerat terapia din prima parte a confesiunilor. Eu ce am avut de demonstrat mi-am demonstrat mie și dovadă stau statisticile și știți foarte bine despre ce vorbesc. Îmi fac rău abordările astea și singurul scop e acela de asumare a rolului de formator de opinie. În sensul proverbului chinezesc în care cred cu tărie: Dacă vrei un an de prosperitate, cultivă grâu. Daca vrei 10 ani de prosperitate, plantează copaci. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate, investește în oameni! Da, trebuie să investim în oameni, mai ales în cei care ne decid soarta. Să-i ajutăm să se îndrepte. Să-i ajutăm pe cei care merg la vot să-și deschidă mintea și să aleagă dintre cei mai buni. Sau, de ce nu, să-i facem pe cei care-i avem să înțeleagă că așa nu mai merge și că pentru noi contează mai mult educația celor care ne citesc, decât banii pe care ni-i bagă-n cont cei care vor să ne păcălească pe noi, iar noi, la rândul nostru, să ne păcălim cititorii. Să nu devenim ecourile adversarilor lor! Uff… , iar am luat-o razna și fac judecăți de valoare deși îmi propusesem ca acest editorial să fie unul împăciuitor! Dar, așa e când în ungherele minții nu mai are cine să-ți facă ordine…

John GAVRILESCU