Planul Național de Redresare și Reziliență stă pe buzele politicienilor încă dinainte de campania electorală de anul trecut. Au promis atunci (că doar nu i-a durut gura), 80 de miliarde de euro; șosele și autostrăzi, spitale, investiții în apă, canalizare, rețele de gaz, locuri de muncă, covrigi cu sare și susan în coada fiecărui câine scurt de…coadă, normal. Atât de normal și firesc era totul încât mulți au pus botul și au fost convinși că România va deveni o Grădină a Edenului, un colț de rai, o feerie de lapte și miere și o abundență de parai și marafeți în buzunarele fiecărui român.

Atâta doar că „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg“. Cele 80 de miliarde s-au transformat încet dar sigur în 30 și nici acelea întregi, mai exact vre-o 29 și ceva mărunt. Iar cele, hai să le zicem 30, erau de fapt jumătate sub formă de împrumut. La ce visau politicienii noștri? Păi așa cum era normal la orice, pentru că hârtia e cea care suportă orice bazaconie scornită de niște minți rupte de realitatea cotidiană: „La țară ca afară“, „Valorificarea experienței ONG-urilor“, „Modernizare în regiuni și județe“, „Competitivitate economică și digitalizare“, „Susținerea noii generații“, „Dezvoltarea inteligentă și durabilă a marilor orașe“, „Dezvoltare la firul ierbii“ și câte și mai câte.

Atâta doar că dorințele politicienilor de la putere (pentru că opoziția nu a avut acces la elaborarea acestui plan din motive de „ciocu mic, acum noi suntem la putere“) s-au lovit de refuzul celui care face plata, adică a Uniunii Europene. Au făcut cale-ntoarsă de câteva ori de la Bruxelles cu PNRR-ul mâzgălit cu roșu și mai mai că nu le-au spus „Bă voi sunteți bătuți în cap? Nu pricepeți că nu vă dăm banii pe prostiile voastre? Trebuie să faceți asta, asta și asta.“ Atâta doar că ei nu și nu, noi nu vrem aia noi vrem „ciucalată“. Atâta doar că „mamițica“ și „mam mare“ le cam dă cu …flit.

În loc să se așeze la aceeși masă, să stabilească ce și cum e de făcut, onor politicienii noștri se ceartă, se împung și își arată mușchii: Câțu se războiește cu Orban pentru șefia PNL, în care primul zice „Aveți grijă ce votați că banii sunt la mine“, iar Orban o ține pe-a lui: „Eu te-am făcut…premier, eu te…dau jos“, mă rog probleme interne. Tot de Interne se discută și la USR-Plus unde miza e aceeași, șefia partidului, în care Barna (cu ceva schelete descoperite în dulap) sare la gâtul lui Cioloș, „acoperit“ cât se poate.

Ciolacu se face că face opoziție, iar AUR, scăpat de Șoșoacă  (trecută pe linie moartă de colegii senatori), parcă s-a molipsit de la somnul celor din PSD și moțăie liniștit. Poporul aclamă și stânga și dreapta și încă mai speră la covrigii agățați în coada unor câini fără de coadă. PNRR-ul ăsta e o chestie bună, văzut de la distanță. De aproape însă va veni cu tăieri de sporuri, înghețări de salarii, pensii și alocații, cu creșteri doar la prețuri, numărul de șomeri și firme autohtone intrate în faliment.

Doamne dar ce frumos suna acest program în campania electorală…mai mai să-i crezi și să-i votezi. Astăzi, programul va fi trimis la Uniunea Europeană și abia apoi va fi prezentat publicului larg. Frumos nu? Rămâne de văzut care au fost promisiunile guvernanților pentru a obține aceste 30 de miliarde de euro și vor însemna ele pentru viața noastră de zi cu zi. Sincer eu unul nu voi fi dezamăgit și asta pentru simplul motiv că nu am așteptări de la ei; ei cei din stânga ori din dreapta, pentru că toți sunt o apă și-un pământ și nu pot vedea, gândi și simți nimic dincolo de interesul personal.

Dan AGACHE

În cele două luni și jumătate de pandemie românească, am trecut prin mai toate stările posibile: de la frică la speranță, de la agonie la extaz, de la stat închiși în case la petreceri cu lume multă, de la amenzi de zeci de mii de lei la frica de autorități și chitanțierele lor, de la prostie la scenarii apocaliptice.

Totul a început când se anunța deja ca vor veni vremuri „căcăcioase“ și am dat buluc să ne facem stocul de hârtie igienică, paste făinoase, făină și conserve. Prea puțini s-au înghesuit la un săpun, un detergent, soluții dezinfectante, ori pastă de dinți. Burta să fie plină, în rest…după noi potopul. Cam așa arătau și magazinele, de parcă ar fi fost măturate de un tsunami, ori de parcă ar fi trecut lăcustele pe-acolo. Nu s-a pus problema că avem sau nu avem bani; toată lumea cumpăra, nu conta ce, important era să fie mult. De la alimente la drojdie, de la baxuri de apă la cele de bere ori tărie, de la conserve și pateuri la făină, zahăr și ulei. Foarte mulți dintre noi nu au mai avut asemenea stocuri niciodată în casă. Acum luăm… să fie.

După două luni de așteptat în case în care am făcut cam de toate cu gândul la ziua liberării,  am constatat la ieșirile prin magazine că hârtia igienică nu se terminase, uleiul, zahărul și făina erau tot pe rafturi, ba a apărut și drojdia uscată și proaspătă, la pachet mare sau mic, după preferințe. S-a născut în mintea multora o întrebare nerostită: de ce am cumpărat ca prostu? Ete d-aia, că am avut și bani în portofel și dacă au cumpărat toți, eu de ce să rămân mai prejos, eu de ce să fiu fraier.

Abia după două luni și jumătate am aflat că viața nu mai era cea pe care o știam noi. Am vrut să mergem la lucru și am constatat că job-urile noastre dispăruse; am vrut să mai cumpărăm și altceva în afară de hârtie igienică, făină și drojdie, dar portofelul era gol, am vrut să dăm un telefon, dar mesajul era invariabil…„abonamentul este suspendat pentru neplată…“

Trăim vremuri tulburi și abia acum parcă, ni se limpezește privirea și ne uităm spre guvernanți. Aloooo, eu ce fac? Du-te și mai cumpără hârtie igienică; abia acum vin vremurile „căcăcioase“. Și dacă e să dăm roată cu privirea….așa pare. Un milion de șomeri: unii în cel tehnic, alții în șomaj definitiv; perspective sumbre de relansare economică; promisiuni peste promisiuni despre ce vor face, sau cum vor proceda cei aflați în prima linie a conducerii României. Vă vom da, vom face, vom aloca, vom investi….toate la viitor. Bine, bine, dar eu trăiesc în prezent. Copii mă trag de cracul pantalonului și spun..„tata mi-e foame; mi-e foame azi, nu mâine, sau într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat.  E, ce să fac?

Răspunsul e pe cât de simplu pe atât de brutal: caută repede, repede mărunțișul din buzunare, sparge pușculița celui mic și fugi la supermarket; au băgat de ieri deja, hârtie igienică la oferă: cumperi azi și-o folosești de mâine, nu de alta dar vremurile „căcăcioase“ pe care le preconizăm, se vor transforma din diarea verbală de astăzi, în cufureala cronică de mâine. Fugi și cumpără hârtie igienică! E singura soluție în astfel de vremuri…„căcăcioase“.

Dan AGACHE