Internetul trebuie reformat structural, îmi spunea un prieten. Din păcate, dintr-un mediu al libertăţii, prin manipulare şi fals progres, internetul s-a transformat într-un mediu toxic, într-o capcană al cărei scop este sclavagizarea individului.

Internautul tipic, dependentul de telefon, de browser, de ţăcănitul „informaţiilor” primite „la secundă” este o specie mutantă, un animal radical teleghidat, incapabil de reacţii proprii, care şi-a „externalizat” instinctele entităţii care-o manipulează.

Tehnologia a făcut posibilă apariţia unui meta-Matrix, a unei construcţii în care servicii de cloud se transformă în stăpânii brutali a milioane de destine.

Toate aceste biete minţi capturate şi golite de sens trăiesc iluzia unei meniri a lor când de fapt absolut toată existenţa lor e un mare gol. Mă uit cu compasiune la indivizi care trag de ecranele telefonului sau ale tabletei, care cum prin o fracţiune de net se înghesuie lacomi să afle „ce s-a mai întâmplat?”, „ce mai zice lumea pe FB”, etc. Lumea pe care-o percep aceşti oameni nu mai este nici măcar o lume deformată, aşa cum o livrau televiziunile. Este o lume falsă în totalitate, o lume în care o minciună generează revoluţii şi schimbă hărţi.

Virarea în virtual este ultima ficţiune în care progresismul a împins lumea. Din păcate „complotul” a reuşit deplin. Progresul este continuu, cu fiecare poză încărcată pe instagram, cu fiecare clip de pe youtube şi cu fiecare postare de pe Facebook sau Twitter.

Înainte progresul era mimat în reclame de „noul detergent revoluţionar”, de „noua variantă de aspirator”, s.a.m.d. Acum e clamat de faptele chiar mai banale: Gigel descoperind că păsările mănâncă şi plantele cresc atunci când sunt udate sau de coana Joiţica surprinzând audienţa atunci când arată live cum creşte cozonacul.

În timpul acesta, de peste 45 de ani nicio rachetă n-a mai aselenizat, de mai bine de 100 de ani nu s-a mai produs nicio revoluţie în fizică, iar filosofia e în pragul dispariţiei, aşa cum a prorocit ultimul său profet, Heidegger. „Evoluţia” lumii se produce asemeni mişcării unui pendul: creşteri urmate de apogee, apoi descreşteri grave urmate de creşteri în direcţii opuse. Un haos previzibil a cărui regulă însă nu e „creşterea şi descreşterea” aşa cum cred unii care se iau după aparenţe, ci, scăderea permanentă a amplitudinii. Iar destinul, la fel de previzibil, este reîntoarcerea la punctul zero şi încetarea mişcării.

Acum ştiţi care-i regula şi, de asemenea, care-i finalitatea ficţiunii progresiste. Nu vă mai rămâne decât un singur lucru: părăsiţi pendulul, săriţi din căruţa sa iluzorie şi găsiţi-vă drumul normal către ceea ce contează. V-aţi gândit vreodată la asta?

Sergiu TABAN