„Dezertarea” unor medici din spitalele țării, în contextul pandemiei de coronavirus, nu îl miră pe medicul reșițean Paul Purea, care susține că pentru unii dintre ei profesia nu mai este una de credință, izvorâtă din vocație și din empatie pentru pacienți, iar în alte cazuri poate fi vorba de o lipsă de angajare profesională totală

„Medicii sunt şi ei oameni. Mai exact spus, reacţionează (şi ei) la factorii nocivi din preajmă, ca toţi ceilalţi semeni ai lor – spontan, cu teamă şi îngrijorare. Din această cauză trebuie înţeleşi, şi necondamnaţi, în/pentru multe decizii şi atitudini de-ale lor – lumeşti şi fireşti. Înţeleşi (poate şi nepedepsiţi), până la un punct. Până la cel al dezertării fizice din “războiul de neatârnare al sănătăţii oamenilor” – exact din războiul pentru care singuri, şi de bună voie, s-au înscris şi s-au pregătit ani de zile… (lăsând la o parte faptul că, poate mulţi dintre ei, au luat locul altora, al altor persoane cu posibile atribuţii esenţiale şi reale în îngrijirea oamenilor: vocaţie şi determinare profesională…!)”, afirmă medicul chirurg.

Medicul reșițean subliniază faptul că într-o pandemie virotică, precum cea în curs, medicii nu numai că nu au voie să-şi părăsească pacienţii, dar nici măcar nu au voie să-şi strige exacerbat disperarea şi neputinţa!

„De ce nu? Simplu, pentru că de la ei se aşteaptă ajutorul, vindecarea, încrederea, alinarea, speranţa – stări ale celor ajunşi în pragul suferinţei şi al disperării! Pentru că de la ei se aşteaptă acel “ceva” care nu poate fi oferit şi obţinut, în asemenea situaţii de groază, de la nimeni altcineva! Ei sunt cei care pot – şi trebuie ! – să alunge frica altora; frica şi starea morbidă aciuată în trupul infectat cu virus Covid 19!

Cum, Dumnezeu, să dezertezi în faţa presupuselor pericole definind tocmai atribuţiunile muncii tale de tămăduitor? De salvator al vieţii? (Infectarea medicilor este într-adevăr mare în pandemia în curs, dar consecinţele patologice severe în grupa lor sunt, din fericire, în jur de 0,1 – 0,09% ! În plus, chiar nemedic fiind, cine poate garanta cuiva neinfectarea lui cu virusul, într-o stare de pandemie? Rata alarmantă, aferentă adevăratelor dezastre letale provocate de noul coronavirus, nu ţine, nici pe departe, de vârsta pacienţilor sub 60 de ani, aşa cum majoritatea medicilor – şi a cadrelor medico-sanitare – sunt! Nemaivorbind de morbidităţile asociate, pe care, tot din fericire, ei nu le au…”

Doctorul Purea spune că toți medicii din lume se pot găsi la un moment dat în reale pericole medico-sanitare, nu doar în pandemie.

„Medicii sunt și au fost din totdeauna expuşi anumitor pericole patogene. Meseria lor e de aşa natură – lucru firesc! Pneumoftiziologul să nu mai trateze pacienţii cu TBC activ pentru că poate lua şi el bacilul Koch? Epidemiologul, bacteriologul, infecţionistul, internistul, în fapt toţi medicii, să nu se mai îngrijească, în activitatea lor de pacienţii aflaţi în şoc toxico-infecţios (spre exemplu), sau, posesori ai nu ştiu cărei boli contagioase, din motiv că şi ei se pot infecta?

Chirurgul să nu mai opereze pacienţii aflaţi în septicemie, cei cu Hepatita C, cu SIDA, cu EBOLA, cu cancer agresiv, chiar si cu gripă severă, etc, pentru că boala poate trece de la cel operat şi în trupul lor? (Ştie cineva de câte ori un chirurg se înţeapă sau se răneşte în cariera sa cu acele cu care coase şi cu instrumentele de care se foloseşte – în timpul miilor de operaţii -, ace şi instrumente posibil contaminate cu bacteriile, viruşii, celulele canceroase existente în trupul bolnavului întins pe masa de operaţie?). Da, toţi medicii din lume se pot găsi, la anumite răstimpuri ale profesiunii lor, în reale pericole de “boală contractată de la pacient”.

Doctorul reșițean este convins că dezertările medicilor nu sunt determinate numai de invocata lipsă de materiale de protecţie, ci mai degrabă de o teamă ajunsă într-un stadiu psihotic, şi, poate, „de o lipsa de angajare profesională totală”.

„Atitudinea anumitor medici (mai ales tineri!), (repet, numai a unui mic număr de medici, inclusiv cadre medico-sanitare!) de ,,a da bir cu fugiţii”, de a părăsi acum pacienţii găsiţi în disperare – de teama lui Covid 19 -, nu trebuie să surprindă totuşi pe nimeni. Fiecare cetăţean trebuie doar să ştie că, de ani buni, pentru o parte din medici, profesiunea lor nu mai este nici pe departe o profesiune de credinţă, izvorâtă din vocaţie şi devotament, din nobile chemări interioare de conştiinţă şi empatie sufletească cu/pentru pacienţi; cu devotament, sacrificiu şi deontologie alese – stări şi deziderate care sunt, sau ar fi trebuit să fie, esenţiale şi obligatorii pentru orice medic – toată simţirea şi activitatea lui fiind, pentru, şi în slujba sănătăţii oamenilor!

Practic a pacienţilor, fără de care – să fim sinceri! – un medic n-ar fi nimic altceva decât o gaură fără valoare în şvaiţerul societăţii, nicidecum n-ar beneficia de lux material şi de privilegii de excepţie, aşa cum, de altfel, toţi doctorii de astăzi beneficiază din plin! Iar dacă acesta este adevărul, să ne mai mirăm de dezertarea unor medici? Fie ei mulţi, ori puţini? Poate dumneavoastră să vă miraţi, eu unul, nu mă mai mir de multă vreme, de absolut nimic!”, spune medicul reșițean, Paul Purea.

Elena FRANȚ

Mă tot mănâncă limba în ultima perioadă s-o pun de un editorial, însă mereu mă împotmolesc la granița în care conștiința dă face to face cu indiferența și confortul personal. Ultimele două au învins de fiecare dată și mi-am zis, în toate situațiile în care conștiința mi-a gâdilat orgoliul, că nu (mai) e treaba mea. Astăzi, mai tre(y)i, de Ziua Mondială a Libertății Presei, mi-am luat inima-n dinți, am ridicat semeț din umeri și mi-am „înfipt” degetele-n tastatură. Ce-o ieși? Vom vedea la final când vom „peria” textul (nu mai îndrăznesc să-i zic editorial, nu de alta, dar nu vreau să se supere cei care cred că-s experți în astfel de specii jurnalistice).

Încă de la început vreau să vă spun că titlul nu-mi aparține în totalitate. E un joc de cuvinte pe care l-am văzut la un prieten  pe facebook, un jurnalist profesionist, care nu mai activează în zona aceasta. Mă refer la a scrie pentru o publicație în mod frecvent. Mi-a sărit în ochi postarea și a fost elementul definitoriu de a reintra, preț de câteva minute, în pielea celei mai frumoase profesii, aceea de jurnalist. Știu, e puțin forțată noțiunea de profesie, mai degrabă, în zilele noastre, este mai corect spus, raportat la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ocupația de ziarist/jurnalist.  Luând fiecare întrebare din titlu în parte, zic să începem cu libertatea. Bineînțeles, cea de exprimare. A te exprima liber, în termeni jurnalistici, înseamnă în zilele noastre, să-ți urci în cap toată societatea în care trăim. Noțiunea de a arăta administrațiilor de la orice nivel ceea ce e greșit este echivalentul unei sinucideri premeditate a carierei pe care ți-ai propus să o urmezi. De fapt, în zona estică a Europei, cu precădere în statele post-comuniste, acest principiu de a critica constructiv este ceva de neacceptat în mediile politice și sociale. De către cei care administrează instituțiile, evident. Orice demers jurnalistic obiectiv ce-și propune a scoate la lumină comportamente neconforme cu noțiunea de a administra în interesul publicului larg este sortit eșecului. Mai devreme sau mai târziu, vei fi scos pe linie moartă și vei primi sarcini ce nu mai pot afecta potentații zilei. Libertatea de exprimare a unui jurnalist este mereu condiționată de avantajele financiare ale publicației pentru care acesta își tocește coatele. Evident că aceste aspecte se întâlnesc în cazuri foarte rare, pentru că, de regulă, jurnalistul o dă la pace, încă de la început, cu cei care fac politica editorială a publicației. Banii puțini câștigați din această profesie, constrângerile ce privesc libertatea de expresie îi fac, pe cei care pornesc cu avânt pe acest drum, fie să renunțe, fie să se adapteze politicii editoriale a publicației/trustului. Scuzele sunt mereu aceleași: este o breaslă unde banii sunt puțini și se fac foarte greu, trebuie să ne păstrăm relația cu x, y, ne mai dă câte o informație în exclusivitate etc. . De obicei, jurnaliștii care acceptă această înțelegere, scriu foarte tehnic. Mulți dintre ei nu trec bariera de a-și exprima păreri personale, opinii ș.a.m.d. . Multora le e rușine, știu că se mint pe ei înșiși și, în multe momente de sinceritate, se simt stânjeniți de situația pe care o acceptă zi de zi. Și aici mă refer la cei care sunt jurnaliști cu har și înclinație spre această profesie și nu mă refer la cei cărora numele le apare ca și semnătură la „articole”. Dacă e să răspund la întrebarea: ”Care libertate?”, aș putea să afirm cu tărie că oricare libertate, mai puțin cea de exprimare. Deci, libertatea de exprimare în raport cu realitatea obiectivă în care trăim și, fără să ne lăsăm influențați de realitatea subiectivă a noastră sau a grupului de presă din care provenim, lipsește cu desăvârșire. Ea este mereu condiționată și voalată în funcție de grupul de interese pe care-l reprezentăm. Cel mai grav, în mai toate cazurile, este faptul că încercăm de fiecare dată să ne „prostim” publicul cititor cu minciuni pe care le ducem la rang de virtute. Nu numai că avem un astfel de comportament, ci ne și irităm atunci când cititorii ne „prind” cu musca pe căciulă.

În atari condiții, despre care presă vorbim? Desigur, cei din breaslă mă vor blama și vor spune că ceea ce am spus în acest editorial este rezultatul propriilor mele frustrări. Nu neg că, timp de 4 ani, cât m-am jucat de-a jurnalistul, nu am acumulat frustrări. Ele sunt și rezultatul unui astfel de comportament. Cu siguranță, în tot acest timp, am ajuns la concluzia că acest mod de a face presă este unul care nu mi se potrivește. Pe de-o parte, pentru faptul că atunci când tu exerciți o formă de șantaj care se materializează-n compromis, nu te poate face obiectiv, iar pe de altă parte, orice altfel de abordare, fie ea și corectă, duce la excluderea ta din grup. Și cum spuneam mai sus, automat, ți se dau „sarcini” mai ușoare, care nu-i vizează pe cei care au angajamente financiare cu publicația pentru care încerci să-ți exprimi punctul de vedere liber.

Sintagma de „a patra putere-n stat” dată presei este una nemeritată și neadjudecată de cei care fac presă sau jurnalism. Atunci când te dai independent, ca și politică editorială, ai nevoie de foarte multe resurse, iar cum resursele sunt preponderent venite din zona banului public, este cam greu să-ți menții un echilibru sub zodia libertății de exprimare. Presa, sau jurnaliștii trebuie musai să fie persoane integre, mai ales în zonele pe care le abordează. Probitatea morală este o condiție sine qua non pentru a avea cititori, chiar și-n mediul online. Cititori sunt și încă mulți, însă nu mai prea au ce citi. Majoritatea s-au cam prins de trucurile care se fac între presă/jurnaliști și politicieni. Mai mult, probitatea morală a celor din presă este într-o scădere continuă, în unele cazuri ea lipsind cu desăvârșire. Pentru că, nu-i așa, cum poți tu condamna, spre exemplu, politicienii, atunci când tu însuți provii dintr-o familie de politicieni care, după cele spuse de tine,  își îmbuibă existența în beneficii și privilegii? N-ai cum, într-o societate în care există presă și libertate de exprimare!

„…Și dacă n-a fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyei.”

John GAVRILESCU