Continuăm în pagina Reper 24 povestirea legată de tramvaiul reșițean pe care azi îl mai puteam vedea doar în fotografiile de album, o prezentare a faptelor ce nu e comandată de nimeni şi care nu are ca scop decât cunoaşterea unor adevăruri nerostite până acum.

De obicei insolvenţa este văzută de majoritatea persoanelor ca fiind coma dinaintea decesului unei societăţi comerciale. Din nefericire această percepţie e pur românească, pentru că foarte rar o societate intrată în insolvenţă a reuşit să se redreseze. Sigur unul cu un pic de dorinţă de a se întreba, va cerceta care este atunci rolul administratorului judiciar atâta timp cât cu toată reorganizarea falimentul e următorul pas? Se vor întreba mulţi de ce mai trebuie să plătim asemenea persoane, şi nu cu puţini bani. Ei bine, Prescomul a intrat prima dată în insolvenţă, iar administrarea specială a fost acordată unei firme din Timişoara.
Am primit o hârtie prin care doamna Miana (Mircov) ne ruga pe cei cu funcţii de conducere să scriem câte un referat, prin care să explicăm care sunt factorii ce au dus la insolvenţă şi care ar fi, după părerea noastră, măsurile ce ar putea redresa situaţia. Eram asiguraţi că suntem protejaţi, datele vor fi analizate, dar numele nostru nu o să fie divulgat. S-au depus aceste hârtii şi a venit ziua în care am fost invitaţi la o întâlnire cu echipa de administrare judiciară. Personaj carismatic această doamnă înconjurată de o echipă tânără, mai ales că ne-a pus pe fiecare să ne prezentăm şi să ne spunem funcţia, iar întrebarea din partea doamnei era legată de apartenenţa, sau nu, la un partid politic.

M-a distrat ideea, pentru că am ajuns să cunosc şi necunoscuţii membrii de partid din Prescom.Un Babilon politic, foarte puţini am fost cei ce eram neînrolaţi, dar ăsta nu e neapărat un motiv de laudă. Insolvenţa şi administrarea ne-a pus în situaţia de a nu putea acţiona rapid, dar a venit ziua în care am aflat că eforturile echipei nu au fost zadarnice, s-a ieşit din insolvenţă. Sigur devii optimist, sigur începi după o asemena veste să crezi că ai trăit toate relele de pe lume.
N-a fost însă să fie aşa pentru că după o perioadă destul de scurtă şi un management ce ţinea mai mult de obscur, a apărut din nou spectrul sumbru al insolvenţei. Am continuat să ne vedem de treabă, tramvaiul circula liniştit ca un bătrân cumpătat. Au început evident să apară din nou zvonuri legate de obsesia primarului legată de el, deci fiecare operativă avea în vedere să nu se greşească, să nu existe motive pentru a-l opri.
Nu erau bani, nu cunoştea nimeni menirea noului administrator judiciar, ştiam doar că omul are grijă ca din încasările ce se făceau, Prescom-ul să nu fie restant în a-i plăti serviciile şi că sumele nu erau simbolice.

S-a reuşit cumpărarea a două autobuze TV în stare bună de la un privat, autobuze ce ne-au bucurat pentru că acopereau nişte trasee externe. Un incident minor, dar neplăcut, legat de ruperea podului unui autobuz şi rănirea uşoară a unei pasagere, a făcut ca presa să sară în aer, deşi „sârbul“ , Ioţa Panici, dăduse ordine precise ca femeia în cauză să fie vizitată, să i se acorde tot ajutorul necesar, pentru ca lucrurile să nu apuce pe o pantă favorabilă duşmanilor. De fapt se constatase că femeia era bine, avea o rană minoră, arsură la o gleznă, dar dacă vă mai amintiţi am fost puşi la zid, scuipaţi public, orice încercare de a rămâne în raţional şi nu în visceral a fost taxată ca fiind un partizanat la nu ştiu ce idee, a nu ştiu cui.

Aveam abilitarea oficială de a purta un dialog, trebuie să recunosc că am suficientă răbdare când mă latră dulăii, dar căţeilor le dau cu flit şi cu piciorul, mai ales când constat că-s şi bătuţi în cap, aşa că în principiu am renunţat la a încerca un dialog, în fond îndobitocirea nu se tratează. În acea ceaţă totală a insolvenţei, cu un Marchiş preocupat de nimic şi de toate, de culise cu personaje necunoscute nouă, noi ne-am văzut de ale noastre.
Aceleaşi dimineţi, eu un acelaşi pus pe glume de culise nesărate, dar sigur atent şi receptiv la orice discuţie, sau ordin. S-a stabilit ca tramvaiele să nu mai fie sub niciun fel de formă în situaţia ca iarna aerotermele să nu funcţioneze.
Se reuşise contactarea unui producător autohton, s-au făcut nişte probe cu aerotermele produse de el şi confortul în tramvai era foarte bun. Ca o paranteză pentru a se înţelege de ce orice modificare electrică la tramvaie era dificilă. Pentru că tensiunile de funcţionare a oricărui “device” altul decât cel original trebuiau adaptate.Se începuse un program complet de reabilitare a tramvaielor din parcul activ, Luci Pele se ocupa de schimbarea sistemului de iluminat cu unul pe LED, se pregătea intrarea la o toaletare a tuturor garniturilor şi sigur una dintre importantele preocupări era legată de schimbarea bandajelor, o operaţie complicată în primul rând pentru că trebuiau achiziţionate prin sistemul de achiziţii SEAP, din Cehia, sau Germania, apoi era o problemă ca fiecare garnitură să fie retrasă pentru “reîncălţare”. Totuşi soluţiile existau fără probleme, Humiţă vorbea puţin, dar în general foarte aplicat, aşa că aşteptam banii şi bandajele.

[slickr-flickr search=”sets” set=”72157662434712424″]
Calea de rulare spuneam că avea câteva puncte nevralgice, dar acelaşi Humiţă găsise şi văzuse la Oradea nişte tronsoane din infrastructura tramvaiului de acolo care se moderniza şi se potriveau perfect dorinţelor noastre. Evident totul era contra cost, deci decizia de achiziţionare aparţinea proprietarului căii de rulare, recte primăria. Se găsiseră la Constanţa nişte module din staţiile de redresare ce se primeau parcă gratis, condiţia fiind ca noi să ne ocupăm de demontare şi transport. În principiu putem spune că paradoxal situaţiei lucrurile mergeau bine, exista un fel de bunăvoinţă ciudată, anormală după frecuşurile surde de până atunci. A sosit o tură de bandaje, eram în curte bucuros văzând TIR-ul ceh, pe care l-am dirijat către secţia de transport, s-a discutat a doua zi la operativă despre cum şi când vor fi montate.
Spuneam pe undeva că exista un zvon legat de o sumă pe care primăria voia să o investească în nişte autobuze. Ei bine a venit o dimineaţă în care Humiţă ne-a spus că în curte la ei au apărut nişte autobuze. Panici a întrebat cine le-a adus?

Nici Humiţă nu ştia exact cine, se părea că cineva de la “Secţie”. Cum sunt, a întrebat Ioţa. Cu zâmbetul ce pe unii îi enerva, Humiţă a răspuns scurt: nişte rable. Am pus şi eu o întrebare, am vrut să ştiu cine a fost din partea noastră atunci când s-au achiziţionat aceste autobuze. – Nimeni, mi-a spus Humiţă. A fost cineva din primărie, e tot ce ştiu şi că-s la noi în curte.
– De unde au fost aduse, domn’ Humiţă?

Nu ştiu sigur, dar am auzit că au fost să vadă nişte autobuze pe undeva pe la Mediaş, sau cam aşa ceva… Din zvonurile care existau se ştia ceva despre un potenţial doritor să preia transportul local şi care era de pe undeva….
Imediat au apărut în aceeaşi corectă şi verticală presă locală nişte articole antibigubastice legate de revitalizarea transportului local de către primărie. Fotografii cu primarul înconjurat de adulatori, cu personaje cu deficienţe locomotorii ce-i mulţumeau din suflet acestuia pentru faptul că unul, sau mai multe din autobuze au rampă de urcare pentru cărucioare. Ciudat, sunt reşiţean, îl cunosc pe domnul în cauză de când se radia la micro în blocul rusesc. Niciodată n-a circulat cu autobuzul, avea Trabant!!
Dar nu asta e important, în fond dreptul la imagine pozitivă nu e un delict, chiar dacă de multe ori zugrăvim în roz lucruri cu tente de maron. Se râdea pe înfundate pentru că se auzise că s-a făcut şi o tură de oraş cu acea coloană de autobuze, spre a vedea cetăţeanul ce înseamnă grija faţă de el. Mai lipsea fanfara ca bălciul să fie complet. Eram foarte curios să văd maşinăriile, Mircea C., un tânăr prieten pasionat de tot ce a însemnat transportul reşiţean m-a contactat dacă pot să-l introduc în parc, să vadă minunea. Am stabilit să mergem prima sâmbătă la „Transport“, să vedem autobuzele ce au costat 100.000 de $.

Am găsit în parc cinci băbuţe Renault cu o vârstă trecută de 20 de ani, destul de obosite ca vopsea şi tăblărie, şi trei articulate Neoplan, dintre care unul nu voia sub nicio formă să se ridice în poziţie de marş. Pentru mine personal exista obsesia legată de afişajele acelor autobuze, care ne indicau nişte trasee de prin Franţa, aşa că am vorbit cu Mircea dacă nu are vreun prieten priceput în domeniu. A spus că are şi că probabil următorul weekend ne vom vedea. A venit cu un prieten de-al său, student în Timişoara, Romeo, ce lucre, după câte am înţeles, pentru o firmă ce implementa nişte soft-uri la camioanele Volvo, că tânărul avea şansa să plece în SUA, etc. Încercarea de a modifica afişajele n-a reuşit, ne-am văzut şi săptămâna următoare când pentru Romeo acestea nu prea mai reprezentau un mare secret. Era vorba de nişte PROM-uri ce însă nu se lăsau scrise, trebuiau şterse sub lampa cu ultraviolete, deci a rămas că o să ne vedem peste două săptămâni.

Într-o zi găsesc o ştire şi nişte fotografii. Trei tineri studenţi reşiţeni au murit într-un accident provocat de fostul deputat Chişărău pe podul de la Şag. Maşina implicată în accident îmi părea cunoscută, dar am alungat gândul…
Nu mult după am primit un mesaj de la Mircea C.: „A murit Romeo….“
Am răspuns că ştiam, deşi n-am vrut să cred.  Aşa că autobuzele au rămas fără afişaje ce să ne indice civilizat traseul pe care circulă, iar un tânăr de viitor a ajuns pentru unii din noi o amintire, pentru alţii nici măcar atât, ucis de graba “nevinovată” a unui personaj ce a crezut că fica sa are prioritate în faţa altor tineri, doar e fica cuiva, nu o anonimă. Trist şi nespus decât acum, după 3 ani. Curiozitatea mea raţională, m-a făcut să fac un calcul şi să constat că un hârb din cele din curtea Prescom a costat 12.500 $.

M-am gândit imediat că e ciudată decizia să cumperi autobuze de la cineva din ţară, acum când poţi face o achiziţie direct de oriunde vrei tu din UE, aşa că am dat un search pe Google şi am descoperit că Finanţele publice din Bordeaux, scoseseră la vânzare o flotă de autobuze Renault,10 bucăţi, acelaşi model cu cele de la noi, acelaşi număr de kilometri, la un preţ ce acum nu mi-l amintesc exact. Cert este că la licitaţie nu s-a prezentat nimeni, aşa că s-a hotărât ca autobuzele să fie vândute la bucată, de asemenea nu-mi amintesc exact preţul, dar era unul modic. Am calculat ce ar fi însemnat în acel moment achiziţia directă, am calculat diurnele şoferilor, motorina necesară rutei, etc., şi mi-a dat din calcul că achiziţia directă ar fi adus o economie de peste 30.000 $.
Ciudată alegere să cumperi din ţară şi ciudată decizie de a asculta de un consilier prost, sau interesat, sau….. Din nou căţeii la datorie!! Prescom-ul nu vrea să preia autobuzele aduse de primărie, spre a creşte confortul cetăţeanului reşiţean. Absolut greşit, absolut scris tendenţios!! Prescom-ul nu putea să preia nişte autobuze atâta timp cât nu se ştia forma de predare exactă. Deci nu exista un act juridic care să spună dacă Prescom-ul le primeşte fără pretenţii financiare, sau dacă primăria are vreo pretenţie financiară. Nu s-a picat în cursa încercării de a arunca pisica la un alt stăpân, pentru că într-o altă curte era deja. S-a decis în final ca o perioadă de 3 luni să nu existe pretenţii oneroase, apoi….
Apoi a venit o hârtie în care se arăta că s-a recalculat redevenţa, (vezi ce redevenţă s-a calculat că are de plătit acum şi societatea de apă), pe care Prescom o are de plătit pentru “minunatele” autobuze pe care le exploatează, minus Neoplan-ul ce nu s-a mai făcut bine niciodată. Redevenţa era nebună, se vedea de departe că a fost calculată ori pe picior, ori ordonat, sigur este că ne-am apucat să căutăm soluţia prin care să nu cădem de pe butucii pe care oricum ne pusereră aşa zişi noştri asociaţi. Am făcut diverse simulări şi singura soluţie ce putea să ne salveze era majorarea biletului de călătorie de la 1,5 lei la 2 lei. De fapt majorarea aceasta se cerea de ceva vreme, era susţinută de majorările preţului la carburant şi energie electrică. Sigur e că proiectul de majorare nu a fost aprobat, avându-se în vedere acelaşi leitmotiv: grija faţă de cetăţean. Sigur profesional nu puteam fi de acord, dar când e vorba de partide şi interesele lor, ştiam că putem sacrifica orice în numele unui scop nobil, ce e doar o marotă.

(va urma)

Gelu ARDELEANU