Pe sub platanii lu Tăițelu, adesea mă plimbam……. Ei nu chiar adesea, dar ieri ce mi-am zis: e cald afară, e soare, e vreme frumoasă, e o zi autentică de toamnă, hai să mă dau cu țoacla. Zis și făcut. Am încălecat pe-o șa, pe-o șea…mă rog, am încălecat bițicla și dus am fost. Din Govândari spre noul centru civic. Probleme mari sunt pe podul peste Bârzava. Nu ai pistă dar ai gropi și dâmburi pe trotuar, în rest e relativ OK. Aștept să facă o legătură între tronsoanele astea de piste de biciclete, pe care unii le consideră neomologate, necorespunzătoare, etc. Asta e; cu 4 ani în urmă circulam pe șosea printre mașini, nu de alta dar dacă te prindea ta-major pe trotuar, te alegeai și cu o amendă. Mă rog, gusturi și gusturi.

Partea frumoasă a plimbării a început de la benzinărie. Nu pot să-i dau numele că mă pune  să-i plătesc reclama la casierie, dar sunt convins că știți despre ce vorbesc. Un lucru la care nu mă așteptam, m-a frapat: aglomerația. Frate, nu-i sfârșit de săptămână, e virusul care colcăie prin Reșița și totuși….aglomerat. Copii, tineri, adolescenți, oameni maturi și…eu, în ordine cronologică. Care cu cască, care cu mănuși și ochelari, în grupuri mai mici sau mai mari, cu copiii încolonați ca rățuștele pe apă după ei, bicicleau oamenii într-o veselie. Să nu vă închipuiți că erau la concurs, ci pur și simplu la plimbare. Cu bicicletele lor, cu cele ale primăriei, cu trotinete electrice sau din acelea simple de pe vremea lui Fred și Barney, era un du-te vino de ai zis că s-a deschis Malll-ul de la Citrus.

Cei mai puțin dotați (cu mijloace de locomoție), erau la pas. Tineri ținându-se de mână, bunici cu nepoți în cărucioare ori de mânuță, mai o gospodină cu plasele pline de la cumpărături, ori pur și simplu oameni în toată firea ieșiți pentru o gură de aer, filtrată prin mască și o rază de soare tomnatic. Doi bătrânei m-au mișcat profund: erau opriți pe o bancă și își pasau telefonul de la unul la altul cu tot cu o pereche de ochelari. Primiseră fotografii cu nepoții și se înghesuiau care să le vadă primii cu o singură pereche de zârți. Fără ochelari, le vedeam totuși ochii plini de lacrimi, iar din vocea lor răzbătea de la o poștă, dragostea și dorul. Eh, e greu…e greu să știi că-i ai și să nu poți să-i vezi live cum se zice, să-i ții în brațe și să-i dezmierzi …e greu.

Undeva în zona supermarketurilor, pe acolo pe unde un stol de rățuște își face veacul de ceva vreme, un bătrânel dădea la pește. Cu bățul în apă, așezat confortabil pe scăunel, chiar pe malul Bârzavei. Pe corso, lumea se uita la el și erau mai nerăbdători decât pescarul să vadă peștele agățat în cârlig. Am trăit să o văd și pe asta: pește pe Bârzava. Pe vremea copilăriei mele, în afară de gunoaie și pete imense de ulei nu găseai nimic în apă. Poate vreo ciupercă ceva pe Târovița, unde ne bălăceam în apa caldă venită din făbrică. Tot în acea zonă, dar pe malul celălalt, în zona imensei parcări, grupuri de tineri așezați pe borduri, pe cele două trei bănci, pe iarbă. O zonă a îndrăgostiților aș spune și cred că nea Tăițelu ar putea să le amenajeze ceva, dar mă rog, nu e zona mea de competență.

Eu mă plimb cu țoacla și observ. Observ că în pofida lui Gică contra platanii s-au prins, că centrul civic e ca și gata, că străduțele mai au puțin și sunt date toate în folosință, că lumea se plimbă de drag și nu cu treabă, că Reșița începe să scape de cenușiul de altă dată și încerc un exercițiu de imaginație: eu poate nu voi mai apuca să le văd pe toate gata, așa că îmi pun mintea și imaginația la lucru. Mi-l închipui pe nepotul meu cel mare peste 20 de ani, reîntors în țară după ce s-a școlit prin țări străine, mergând pe același drum  ca mine, pe bicicletă. Piste speciale, fără gropi și dâmburi, platanii lu Tăițelu cu o coroană bogată, la umbra cărora alți bătrânei se ceartă pe un telefon și o pereche de ochelari, alți îndrăgostiți ținându-se de mână, mai mulți bicicliști și pe un mal și pe celălalt și altă culoare a orașului.

Îmi place să cred că așa va fi, Îmi place să sper că orașul ăsta de care îmi amintesc de-o viață și în care am trăit să aud și duda și troncănitul saboților de lemn la intrarea în tură a muncitorilor de la făbrică, va prinde viață, culoare și va arăta și el așa cum ni-l dorim. Dar pentru asta e nevoie de un alt Tăițelu la primărie, de alte proiecte frumoase, de alte idei care să așeze Reșița pe hartă și mai ales de o altă gândire și mentalitate a oamenilor simpli, asemeni mie, care visăm azi,  cu ochii deschiși, la ziua de mâine, de poimâine….

Dan AGACHE