​Înainte de a trece la analiza acţiunii patronatului în cadrul trinomului guvern-sindicate-patronat, de a cărui funcţionare şi înţelegere depinde bunăstarea românului pălmaş, se cuvine să facem o incursiune într-un alt calup semnificativ al radiografiei indiferenţei noastre, şi anume în tăcerea noastră vinovat-cabotină în faţa imensului sistem de privilegii creat şi manipulat de Statul Român, în diversele lui forme şi segmente de funcţionare. 

​

​Dincolo de definiţiile lui de dicţionar, privilegiul înseamnă că ceva sau cineva are dreptul să obţină sau să aibă mai mult din ceva decât semenii lui! Este expresia inechităţii şi stâlpul de bază al injustiţiei sociale! Într-o lume în care este mai mult decât clar că nu putem fi egali (parcă şi divinităţii îi place mai mult diversitatea decât egalitatea!), sistemul privilegiilor, vechi de când lumea şi durabil cât ea, dă dimensiunea inechităţii, imoralităţii şi insecurităţii vieţii de zi cu zi! Când o naţiune vrea cu tot dinadinsul să se piardă, dă frâu liber privilegiilor! Iar acest libertinaj nu se poate produce decât cu complicitatea întregii naţiuni, pentru că, în acest caz, toleranţa şi indiferenţa nu sunt altceva decât complicitate!

​Ne-am obişnuit, dintr-un soi de comunitate şi platitudine intelectuală specifică spiritelor mărunte ca, atunci când e vorba de privilegii, să privim şi să arătăm cu mânie proletară către parlamentari, salariile lor şi pensiile lor speciale, fără să realizăm că, în felul acesta, mutăm albia râului pe jgheabul morii celor care arată spre parlament tocmai pentru a ne deturna atenţia de la adevăraţii privilegiaţi, de la clientela politico-economică reală a partidelor şi grupurilor de interese! Este drept că privilegii au şi parlamentarii; dar, pe lângă cele ale altor categorii de privilegiaţi din zona guvernului, a sindicatelor, a companiilor de stat, a apărării şi siguranţei naţionale şi a informaţiilor cu caracter public, drepturile suplimentare ale parlamentarilor sunt simple glume!

​Este dificil să trecem în revistă întregul evantai al sistemului de privilegii construit cu migală de Statul Român, sub falsul comandament al nevoii de stabilitate şi „prosperitate”, aşa că ne vom mulţumi cu câteva exemple, din domeniile cele mai vizibile şi importante; bunăoară, vom furniza onorabililor cititori topul celor mai mari salarii ale managerilor companiilor de stat din ultimele 6 luni: 1) Tarom, 16.622 euro/lună; 2) CFR S.A., 14.570 euro/lună; 3) Poşta Română, 12.834 euro/lună; 4) Romatsa (o armată de indivizi care cântăresc avioanele în zbor!), 12.079 euro/lună; 5) Compania Energetică Oltenia, 6.592 euro/lună; 6) CFR Marfă, 6.341 euro/lună…Vă imaginaţi că lista poate continua, loc mai e destul până la salariile miniştrilor sau ale parlamentarilor, care nu depăşesc nicidecum 2.000 euro/lună! Dar nu în mărimea acestor salarii, şi ea strigătoare la cer pentru românul de rând, stă curiozitatea situaţiei, alături de inexplicabila noastră toleranţă, ci în faptul că, exceptând Romatsa, toate celelalte companii înşiruite pe listă înregistrează pierderi! „Te plătesc regeşte, dar ai grijă de pierderea mea!”…

​Schimbăm acum registrul şi intrăm în sistemul privilegiilor din domeniul apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice (ultimul segment fiind cel mai modest şi cu bun-simţ). Aici, pe lângă salarii, care depăşesc simţitor salariul mediu net pe economie, pe lângă alte sporuri pentru haine, stres şi…condiţii grele, pe lângă pensiile speciale – şi mă opresc aici, că deja aud zăngănit de arme şi epoleţi! – mai există şi o modă ciudată, a asociaţiilor, ONG-urilor, comitetelor, academiilor şi altor forme indecente şi obscure de căpuşare şi sugativare a bugetului de stat, toate la un loc constituind, poate, cel mai obscen sistem de privilegii la nivel naţional!

Avem Academia Română, necesară şi justificată, jos pălăria în faţa „nemuritorilor”! Dar ştiaţi că mai avem, de pildă, şi Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale, coordonată „ştiinţific” de MApN, MAI şi SRI, fondată în 2012 de academicianul-plagiator Gabriel Oprea, care are 100 de membri, din care 50 titulari şi 50 corespondenţi? Această „academie” se vrea spuma ştiinţei şi gândirii în domeniul apărării, securităţii, înarmării şi dezarmării, dar nimeni nu cunoaşte numele „academicienilor”!

Mai mult, păducherniţa asta e compusă în cea mai mare parte din foşti ofiţeri şi informatori ai vechii Securităţi şi, deşi în statut scrie că trăieşte „din fonduri proprii”, fiecare titular primeşte o indemnizaţie viageră egală cu a membrilor Academiei Române, iar corespondenţii primesc jumătatedin ea…din bugetul statului! Altfel spus, 50 de indivizi primesc în jur de 4.000 lei/lună numai pentru că respiră, că altceva nu fac, iar alţi 50, câte 2000!

Academia aceasta funcţionează în condiţiile în care în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” (fosta Academie Militară) funcţionează Centrul Naţional de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, „furnizor de produse strategice ale mediului de securitate”, finanţat gras de la bugetul de stat…ca să nu mai vorbim de celebrul Colegiu Naţional de Apărare, care funcţionează tot sub această tutelă, dorindu-se a fi „cea mai înaltăformă de învăţământ politico-militar din România”, dar fiind în realitate o şcoală „masterală” pentru piloşi semi-analfabeţi şi agramaţi, în acelaşi timp cel mai important filon pentru viitorii miniştri din ţara noastră, absolvită de nume ilustre, ca Elena Udrea, Vasile Blaga, Anca Boagiu ş. a.!

Şi mai avem şi Academia Naţională de Securitate şi Organizarea Apărării, organism nonguvernamental, non-profit, „centru inovator privat de excelenţă care promovează cultura şi securitatea” (am citat din statut, ca să vedeţi cât de agramaţi sunt academicienii!), cu sediul în strada Cuza Vodă, dar funcţionând în Palatul Parlamentului, de unde poate căpuşa bugetul mai uşor…

Să trecem rapid prin sistemul informaţiilor publice şi mass-media statală: aveţi măcar idee de cât are salariul, nu preşedinţii Televiziunii sau Radio România, ci un biet directoraş de studio local de radio ”naţional”? În jur de 3.000 euro/lună! Cei drept, nu vin toţi din bugetul statului, o parte vin din venituri proprii…dar tot din PIB-ul naţional se cheamă că sunt! Şi se speteşte pentru ei, nu glumă!…

​E cazul să mă opresc, pentru că ar trebui să dăm alte exemple, din domeniul justiţiei, spre exemplu, unde, vorba cronicarului, „se sparie gândul”! Salariile judecătorilor sunt mari, dar chiar sunt muncite din greu; însă nu-s decât simple mizilicuri în raport cu diversitatea şi dimensiunea privilegiilor din sistem!

Să nu ne mirăm, atunci, că pentru noi, muritorii de rând, nu mai rămân bani pentru salarii şi pensii decente! Avuţia naţională nu este altceva decât un imens ciur cu supape, care se deschid doar la comanda şi plăcerea celor privilegiaţi, sub buna rânduială şi supraveghere a Statului Român, pe care, în inconştienţa şi comoditatea noastră, îi tolerăm la infinit!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru

Mărturisesc sincer că e tare dificil să scrii de rău despre „lupta” fără efect a clasei muncitoare româneşti în chiar „sfânta zi” de 23 august, pe care ea era obişnuită, odinioară, s-o sărbătorească, şi nu oricum, ci cu mult fast, mici şi bere! Micii şi berea –trufandalele socialismului, că în comunism nu ne-a fost dat să ajungem- au rămas de domeniul trecutului, amintirilor şi nostalgiilor, pentru că astăzi, când ne dedulcim la binefacerile capitalismului mieros şi lăptos, majoritatea dintre oamenii muncii nu şi le mai pot permite, cauza fiind salariile de mizerie şi lipsa locurilor de muncă…

Am văzut, în episoadele trecute, câteva din cauzele deprecierii progresive a preţului muncii în ţara noastră, principalele fiind, până acum, în ograda guvernului! Salariul mediu net pe economie, cel care ar trebui să stabilească, în cea mai mare măsură, standardul mediu de viaţă al românilor, este, însă, rezultatul unui mecanism foarte fin şi invizibil, tradus prin negocierea a trei factori: guvernul, sindicatele şi patronatul. Altfel spus, vinovat pentru salariul mediu net derizoriu din România nu se face vinovat numai guvernul, ci şi ceilalti doi actori ai negocierii, respectiv sindicatele şi patronatul!

În acest triumvirat, sindicatele ar trebui să fie avocatul muncitorilor, apărătorul firesc al drepturilor şi intereselor acestora, numai că, momite şi mituite cu binefacerile unei societăţi fără echilibru şi fără control, sindicatele au trădat de multă vreme interesele muncitorimii, permiţând, aşa cum arătam cu alt prilej, transformarea proletariatului în precariat. Afirmaţia e gravă şi apasă greu în balanţa unui schimb, fie şi benign, de idei, dar poate fi lesne probată. Dovada: câte greve generale aţi auzit domniile dumneavoastră că s-au întâmplat în ultimii 25 de ani? Vă spun că nu s-a produs niciuna, nici o grevă generală veritabilă, legală şi valabilă, bazată pe un sistem coerent de revendicări şi susţinută de confederaţiile sindicale reunite! Şi atunci cum vreţi ca salariul mediu net pe economie să fie mai mare?

Ştim cu toţii că nu e prost cine cere, ci e prost cel care dă; or fi fost guvernele noastre proaste, câteşi-toatele, în ultimii 25 de ani; dar chiar atât de proaste încât să dea fără să se ceară n-au ajuns niciodată! Amorţite în propria lor suficienţă şi profitând de lacunele eterne ale unui Cod al Muncii în eternă modificare, dar niciodată bun, sindicatele s-au transformat în „avocatul diavolului”, susţinând guvernele în demersurile lor interesate şi de sine căpătuitoare! Am asistat la 25 de ani de non-combat al sindicatelor, care au dus la simulacrul salarial de astăzi, care are drept principală consecinţă sărăcirea progresivă a populaţiei, 40 % dintre români zbătându-se astăzi sub graniţa care atestă sărăcia, chiar şi în ţările lumii a treia!

„Mircea, fă-te că lucrezi!”, i-a spus Caramitru lui Dinescu, într-una dintre primele apariţii televizate ale şefimii cefeseneului care preluase puterea în 1989; putem traduce celebra expresie prin „Sindicat, fă-te că lupţi!”-cam aşa s-ar exprima guvernul la adresa liderilor de sindicat! Şi totul se închide în colapsul cercului vicios dinainte de Revoluţie: „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”! Iar sindicatele „se fac că luptă”…

Totul trebuie să aibă o cauză şi un preţ pe lumea aceasta, aşa că hai să vedem care este preţul non-combatului sindical. E simplu: în România, doar în urma activităţii de reprezentare a colegilor lor, respectiv din cotizaţiile acestora, liderii de sindicat încasează 3000-3500 euro pe lună! Cum să-ţi mai ardă de luptă sindicală în condiţiile acestea?

Ştiu că voi trezi animozităţi, dar sunt pregătit să argumentez, cu exemple concrete, nu înainte de a spune că este vorba de liderii dâmboviţeni, „de la centru”, şi că chiar şi printre ei se mai găseşte câte un om de bun simţ, care refuză deşănţarea, cum este Anton Hadăr, preşedintele „Alma Mater”, care a refuzat orice venituri din activitatea sindicală… La polul opus se situează, însă, preşedintele Federaţiei Sindicale „Sanitas”, care, pe parcursul anului 2015 a încasat din „lupta sindicală” nu mai puţin de 7500 euro pe lună! Pe locul doi, cu aproape 7000 euro pe lună, se situează unul dintre vicepreşedinţii Federaţiei Sindicale „Gaz-România; cazul „gazului” e demn de analizat mai îndeaproape, pentru că distinsul proletar, pe lângă sus-pusa şi onorabila funcţie menţionată, le mai cumulează şi pe următoarele (ţineţi-vă bine!): vicepreşedinte al CNSLR „Frăţia”, manager de proiect al aceleiaşi confederaţii, membru al AGA la S.C. „Sind-România” S.R.L. (societate comercială înfiinţată în 1992 de cele trei mari confederaţii sindicale pentru gestionarea patrimoniului UGSR), şef de departament la EON-Servicii, director al Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură a Sindicatelor din România, administrator al SEA Complet şi membru al Consiliului de Supraveghere al EON AG Dusseldorf (numai din ultima funcţie încasând 179.418 euro!). Toate astea, în contextul în care Codul Muncii prevede încetarea oricărui alt contract de muncă dacă ai acceptat o funcţie sindicală retribuită!…O lege „de dânşii inventată”…

Lista poate continua cu mulţi, foarte mulţi, prea mulţi lideri care se complac în a primi salarii de zeci de ori mai mari decât ale oamenilor pe care îi reprezintă. În aceste condiţii, aproape natural, s-a produs şi pervertirea gândirii liderilor de sindicat şi deturnarea sindicatelor de la adevăratul lor rost, cel al apărării drepturilor membrilor lor, în primul rând a dreptului la un salariu rezonabil şi o viaţă decentă, prevăzută degeaba şi în Constituţia României! Ilustrativă şi fără echivoc este poziţia exprimată „din puţul gândirii” lui Vasile Marica, aflat şi el pe lista de mai sus, preşedinte la Alianţa Naţională a Sindicatelor Bugetarilor „Sed Lex”: „Eşti într-un război permanent ca să nu-ţi pierzi membri de sindicat, pentru că din clipa aia îţi pierzi salariul”! Este un model de gândire sindicală!…

Acestea fiind spuse, mai credeţi că este nevoie de argumente pentru trădarea muncitorimii de către liderii sindicali?! Şi nu credeţi că ar trebui să ne organizăm într-un sindicat care să ne apere de sindicate?!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru

 

Paradoxurile democraţiei (II)

Românii – campionii toleranţei faţă de guvernanţi

N-am avut în România, după 1989, nici un prim-ministru care să nu merite să fie judecat pentru trădarea propriei ţări şi a propriului popor!

Dintre toţi, Adrian Năstase pare a fi campionul unei versatilităţi politico-economice care a dus la cele mai găunoase privatizări, în realitate adevărate vânzări de ţară şi furturi uriaşe din avuţia naţională, din averea poporului! El a permis, ba chiar a dirijat „privatizarea secolului”, adică vânzarea companiei Naţionale „Petrom” către pigmeii de la OMV, o probă clară şi ilară despre cum, dacă vor politicienii, găina poate înghiţi struţul!

O lege de bază a economiei spune că, pentru a avea bani, trebuie să încetezi să-i mai cheltuieşti; iar dacă cheltuiala e făcută fără cap şi se poate numi risipă, atunci cel care o face, indiferent dacă e bogat sau sărac, ori e prost, ori e nebun! Guvernanţii noştri au întrunit cu brio ambele calităţi atunci când au început, au desfăşurat şi aproape că au desăvârşit vânzarea de ţară prin procesul de privatizare! Spun „aproape au desăvârşit” pentru că puţine au rămas nevândute în avuţia naţională, acum, după ce s-a vândut mare parte din pământ, s-au vândut petrolul şi gazele naturale, producţia, transportul şi distribuţia de electricitate, cimentul, căile ferate, marile uzine din industria grea, marile hoteluri şi lanţuri din industria turistică, pădurile şi exploatarea lor – şi vă las domniilor voastre neplăcerea de a inventaria ce au mai reuşit să vândă guvernanţii noştri! Un raport al CIA arată că, pe diverse căi, din România s-au scurs, au dispărut pur şi simplu, peste 400 miliarde de dolari…adică nici mai mult, nici mai puţin decât 20.000 dolari pe cap de locuitor! Fiecare român este mai sărac cu suma aceasta din cauza guvernelor succesive şi a altor entităţi statale, de la justiţie la serviciile secrete, şi nu pentru că românilor nu le place munca şi nu sunt performeri ai hărniciei, cum le place conducătorilor noştri să afirme despre noi!

Calculul poate fi dus mai departe, celor 20.000 dolari pierduţi de fiecare român din pricina proastei guvernări adăugându-li-se şi o sumă indefinită, cel puţin egală sau mai mare, datorată subevaluărilor şi neevaluărilor elementelor de „avuţie invizibilă”, duse pe apa Sâmbetei prin aşa-zisul proces de privatizare, în realitate un veritabil proces de jefuire a românilor de către ei înşişi, prin guvernanţii lor. Am putea spune, rotund şi parcimonios, că toate acestea ridică suma jefuită de la fiecare român la 50.000 dolari! Care, în condiţiile de sărăcie de acum, lucie pentru mai mult de o treime din populaţie, nu-i de colea!

Să mă explic – dar trebuie să mă întorc, pentru a exemplifica, la Petrom şi la privatizarea lui. Marea companie a fost dată austriecilor aproape de pomană, iar cercurile de afaceri europene şi mondiale de atunci „bârfeau” că acesta este un nou model de afacere, în care valoarea tranzacţiei este depăşită de valoarea comisionului! Tranzacţia a fost efectuată prin Bursa de Valori Bucureşti, profund infestată politic la vremea aceea, iar supervizarea a fost asigurată de însuşi premierul de tristă amintire Adrian Năstase! Valoarea tranzacţiei, de numai 400 milioane dolari, pare o glumă dacă punem în balanţă faptul că, în 2014, OMV-Petrom a avut venituri de 8,9 miliarde dolari, iar beneficiul net a fost de 475 milioane dolari, el singur mai mare decât valoarea tranzacţiei! Să lăsăm cifrele la o parte şi să intrăm puţin în culisele privatizării: într-o recentă discuţie, un oficial al acelor vremuri din Ministerul Economiei îmi relata că, în febra încheierii cu orice preţ a afacerii, din pricina căreia primul-ministru nu mai avea somn, odată cu acţiunile Petrom le-au fost date austriecilor şi date şi hărţi de o valoare inestimabilă pentru România, date despre zăcămintele de ţiţei şi gaze naturale din ţară şi de pe platforma continentală, despre prospecţiunile geologice şi clasificarea minereurilor, despre rezervele naturale strategice etc.! Practic, ceea ce le-am dat austriecilor fără plată depăşeşte ca valoare ce le-am dat pe bani, şi asta datorită grabei unui guvern şi a unui prim-ministru de a vedea cât mai repede afacerea încheiată, cu toate beneficiile ei invizibile pentru noi, dar consistente pentru buzunarele unora! Le-am dat până şi depozitele subterane de gaze naturale, rezerva strategică a ţării!

Poate că nimeni nu a ilustrat mai sugestiv comportamentul nostru, ca stat, decât premierul Poloniei care, atunci când a văzut că Statul Român a scos CFR- ul la privatizare a exclamat, consternat: „Nu ştim ce se întâmplă, dar românii au înnebunit!”.

În aceste condiţii, cu o Românie puternic decapitalizată, nu trebuie să ne mirăm că munca vie este atât de jalnic recompensată şi că poporul este atât de sărac! Mai mult, în aceste condiţii de tristă şi dezarmantă demotivare a muncii, faptul că românii nu au capotat încă şi mai reuşesc să fie competitivi la capitolul productivitate este o adevărată minune! Nu mai suntem stăpâni decât peste nişte franjuri râmase din avuţia naţională, iar la alegeri mergem degeaba, pentru că până şi guvernele ne sunt făcute de alţii! A venit Renault şi a pus ministru tehnocrat la Transporturi, pentru că are nevoie de autostrada Piteşti-Sibiu! Au venit austriecii şi ne-au pus ministru la Mediu, pentru că au nevoie de pădurile româneşti…şi lista poate continua! Şi mai vine şi UE şi ne impune să primim nu ştiu câte mii de refugiaţi, dar nu oricum, ci alocând fiecârui imigrant 1185 lei pe lună, în condiţiile în care salariul minim net pe economie este de 750 lei!…

Toate acestea trebuie reparate cumva, dar numai în condiţiile în care românii nu vor mai fi atât de toleranţi cu guvernanţii lor şi când vom înţelege ca Statul Român trebuie schimbat din temelii! Veţi spune că este imposibil; dar tot ceea ce vedem în jur a fost, cândva, imposibil!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru