Din ciclul rusesc “Alioşa face sport, Alioşa nu e mort ! “

Duduia Valerica Schelean –Şomfălean dă de pământ în Parlament cu ministrul Tineretului şi Sportului! Pitoreasca doamnă, ca să ne exprimăm elegant, îl trage de mânecă pe Dunca, sens în care îi cere acestuia să „nareze” ce a făcut în 2017 pentru infrastructura sportului românesc în fiecare unitate şcolară! Demersul, dincolo de ironie, ar fi unul lăudabil, dar atunci când interpelarea vine din partea doamnei deputat PNL, până mai ieri o PDL-ista consecventă, parcă nu îşi mai are rostul….

Păi să nu ştie doamna deputat că tocmai în timpul guvernării de tristă amintire, a PDL-ului în speţă, s-au construit terenuri de fotbal în pantă, săli de sport care nu au fost folosite niciodată şi patinoare pe care şi acum lacătele tronează imperial? Să ne aducem aminte cu ce fast şi aroganţă dusă spre nesimţire, tăia panglicile coana Lenuţa Udrea prin comunele şi satele patriei, atunci când se dădea în folosinţă câte o sală de sport prin vreo comunitate rurală care număra chiar 300 de suflete şi în care tineretul era inexistent, fiind plecat să muncească afară…..

Se vede că toate acestea se uită atât de repede, iar despre banii care s-au evaporat în aceste proiecte nimeni nu ştie sau nu vrea să vadă nimic.

În altă ordine de idei, recomandabil pentru unii din aleşii noştri de genul Dorel, ar fi să tacă, iar dacă ar trebui să facem o analiză individuală între aleşi, vom constata că Dorel există pe tot eşichierul politic, de la stânga la dreapta, fără discriminare.

Pentru situaţia sportului romanesc, a investiţiilor din sport, vina o are întreaga clasă politică dâmboviţeană. Gimnastica noastră e sub pământ, nu la pământ, de câţiva ani acest sport e fantoma care bântuie marii noştri gimnaşti, că despre politicieni, nici vorbă, aceştia îşi văd în continuare de treburile lor….

Naţionala de fotbal a României e prin a treia, a patra urnă valorică, nu mai batem pe nimeni de ceva vreme, iar prezenţa la vre-un turneu final e de domeniul ficţiunii. Centrele de copii şi juniori sunt de domeniul trecutului, pe ici pe colo, vezi cazul marelui Gheorghe Hagi, se încearcă revigorarea sportului în rândul tineretului nostru, dar cu o floare chiar nu se face primăvară…..

Sigur că Burleanu, băiatul ăla din fruntea FR, nu vede, nu aude și are impresia că postul în care este acum, a fost înfiinţat doar pentru el ! Că doar ştie tot romanul , în ajunul alegerilor la FRF, pe Gică Popescu l-au săltat elegant de brusc !

Boxul românesc e condus de neaveniţi în timp ce profesioniştii din branşă au fost îndepărtaţi discret sau împinşi pe scări , atletismul nu mai naşte nici o Gabi Szabo, doar tenisul mai iese în faţă prin Simona Halep! Şi asta în timp ce BNR-ul refuză cu stoicism să dea înapoi arenele pe care le-a cumpărat pe nimic de la stat, dar pe care ar vrea acum vreo 30 de milioane de parai !….

Avem nevoie de un Vlad Ţepeş şi prin sport, ăsta sigur ar reseta totul din temelie, numai că atunci neajunsul va consta în defrişarea şi tăierea unei cantităţi însemnate de lemn……

Vă pup brusc !

Adi NICA

La intrarea în unele restaurante cu pretenţii se poate citi un anunţ sec, fără dubii şi fără echivoc: „ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela”; după care sunt adăugate formalele mulţumiri. Mă întreb dacă un astfel de anunţ o fi fost pus şi la intrarea în Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională a României?

Să ne înţelegem, nimeni nu contestă dreptul preşedintelui de a face invitaţii după cum doreşte la reşedinţa sa sau la locuinţele proprietate personală, acolo unde este suveran în întregul înţeles al cuvântului; mai mult, nimeni nu contestă dreptul domniei sale de a stabili pe cine primeşte sau nu cu diferite prilejuri, inclusiv la sediul preşedinţiei; în fine, dorinţa domniei sale de a face o selecţie calitativă a oaspeţilor pare de bun augur şi este menită să atragă atenţia asupra unor anumite standarde și a unei anumite etichete, când e vorba de întâlnirile cu întâistătătorul statului, iar rigoarea în pretenţii este îmbucurătoare, dacă sunt aplicate aceleaşi criterii şi dacă verificarea lor ţine de aceleaşi reguli şi uzanţe de protocol şi securitate. Există o singură zi din an care trebuie să lase foarte largi barierele şi care cere ca uzanţele să fie înţelese şi acceptate la gradul lor maxim de permeabilitate şi permisivitate: Ziua Naţională!

Ziua Naţională a României este sărbătoarea tuturor românilor, în primul rând a celor care au cetăţenia română; pentru aceştia, e ziua în care îşi pot afirma şi reafirma drepturile şi îndatoririle consfinţite prin legea de existenţă a României – Constituţia! Odată cu ele, cetăţenii pot face un recurs la memorie cu privire la drepturile lor fundamentale, înscrise în Carta Internaţională a Drepturilor Omului, iar cei cu simţul mai acut al echilibrului pot face un recurs şi la obligaţiile reieşite din umanitatea lor; apoi, ca zi identitară şi morală, este ziua care are menirea de a aduna, şi nu de a împrăştia, de a uni şi a nu dezbina, de a însufleţi şi nu de a dezamăgi! În fiecare român, dar mai ales în cetățenii țării, se răscolesc o serie de trăiri şi sentimente, capătă înţeles şi contur „o samă de cuvinte” dintre cele care nu se rostesc zi de zi, sunt scoase din rame şi tipare o serie de simboluri şi arhetipuri cu care se operează în prilejuri mari şi sfinte! În Ziua Naţională se răscoleşte în noi omenia noastră de români, care-i în linii mari aceeaşi cu a altora, dar atunci e mai ceva decât a lor…

Iată de ce nu voi înţelege nici în ruptul capului gestul preşedintelui de a-i împărţi pe români în categorii, indiferent de definirea şi conţinutul acestora şi de a stabili că unii sunt mai îndreptăţiţi decât alţii să participe la bucuria colectivă, câtă o mai fi ea şi s-o mai putea simţi în sufletele destul de încercate de sărăcie, nevoi, neputinţă, zădărnicie şi dezamăgire!

Fără să vreau sau să-mi fi propus cu tot dinadinsul, îmi vin în minte întâmplările sărbătoririi primului 1 Decembrie postrevoluţionar, din 1990, la Alba Iulia. A fost o sărbătoare ţinută cu adevărat sub semnul Sfintei Uniri! Fiecare judeţ al proaspăt renăscutei Românii trebuia să depună în Cetate, în Sala Tronului, un simbol al indestructibilei adeziuni la ţară, pe care cineva, inspirat discutabil, l-a numit „credenţional”. Textul credenţionalului Caraş-Severinului a fost pritocit cu mare grijă şi cu adevărată devoţiune de Prefectura judeţului, urmând să fie depus de subsemnatul, alături de ceilalţi prefecţi din toată ţara, după marea manifestare din faţa Cetăţii. Însoţit de domnul Vasile Barbu, subprefect, am plecat în zorii zilei de 1 Decembrie, ca nu cumva să întârziem, fără să ştim mare lucru din protocolul care va urma.

Gazdele noastre s-au dovedit a fi la înălţime, numai că protocolul ne-a despărţit, prefecţii trebuind să intre, împreună cu guvernul, printr-un sistem de protecţie şi pază draconic, pentru că ţara era chiar mai învrăjbită decât acum…iar credenţionalul buclucaş, frumos întocmit, scris, patinat şi introdus într-unul din cele mai frumoase şi originale tuburi-capsulă a rămas la domnul subprefect! Scuzabilă deficienţă…aveam doar un pic peste treizeci de ani şi nu mai fusesem niciodată prefect! Am stat cu gândul la credenţional aproape o jumătate de oră, incapabil să mă concentrez la altceva şi revenind la realitate doar când Petre Roman, premierul post-bolşevic de atunci, a ațâțat mulțimea să-l huiduie pe Corneliu Coposu, Sfântul Neamului!

Am simțit atâta indignare și frustrare atunci, de parcă în bruma aceea de huiduieli s-ar fi acumulat toată întinarea unei întregi istorii şi cred că acela a fost momentul în care mi-am pus pentru prima dată întrebarea dacă social-democrația de tip „frontist” şi „frondist”, reprezentată de tandemul de tristă amintire Iliescu-Roman avea o brumă de legitimitate în plus faţă de a celorlalţi, fără să-mi imaginez că, peste ani, îmi voi pune întrebarea dacă avea vreo brumă de legitimitate, pur şi simplu…M-a trezit din indignare mâna domnului subprefect Barbu, care a ajuns prin cine ştie ce minune în tribuna oficială, aducându-mi credenţionalul, spre cuvioasă şi cuviincioasă depunere! Dacă mergeţi la Alba Iulia, în Cetate, îl puteţi găsi şi citi, este alături de cele ale celorlalte judeţe şi a judeţelor din Republica Moldova; doar Bucovina nu a putut veni, Kievul vikingo-slav dovedindu-se, încă odată, mai pestriţ la suflet şi maţe decât oricine, chiar și decât perfida Vienă…!

 Îmi răsună şi acum în urechi şi suflet huiduielile de atunci la adresa unui român adevărat, venit să le vorbească despre omenie şi amenitate, despre unire şi progres semenilor lui, de Ziua Naţională a României; şi nu ştiu de ce, dar, tot fără să vreau cu tot dinadinsul, gestul preşedintelui de acum mi se pare identic cu huiduielile de atunci!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru