Anul 1972 va fi trecut cu majuscule în istoria echipei fanion a Caraşului care după 22 de ani de absenţă din prima ligă, a reuşit o promovare spectaculoasă la 4 puncte avans faţă de Minerul Baia Mare. Euforia succesului a trecut însă repede, adversarii de acum numindu-se, Dinamo, Rapid, Craiova, Steaua, Cluj, deci s-a impus necesitatea aducerii de jucători de valoare. Directorul UCFS Caraş-Severin, profesorul Ilie Pătruică, aflat cu sediul (pe locul actualului AJOFM) vis-a-vis de cel al CSMR-ului condus de Ştefan ăl Mare (Petre), a convocat staff-ul vecinilor pentru a stabili un plan de bătaie.

Urmărit în meciurile echipei Progresul Bucureşti de către „nea Ilie”, acestuia i-a căzut cu tronc mijlocaşul Aurel Beldeanu, o soluţie ideală de a lega „mijlocul” rossonerilor de rapidele extreme Florea şi Atodiresei. Contactat la o cofetărie din Cotroceni, Aurică şi „nea Ilie” au convenit condiţiile venirii jucătorului la Reşiţa. Dar, Puiu Rapaport, preşedintele de la FC Argeş, s-a interpus energic aşa că „nea Ilie” a fost nevoit să intervină la cel mai înalt nivel, chiar la Ministrul Apărării Naţionale – Ion Coman, pentru ca acesta să dispună chemarea lui Beldeanu sub arme, la Caracal. De aici, lui „nea Ilie” nu i-a fost greu să-l aducă să-şi satisfacă în continuare stagiul militar la Reşiţa cu toate că, la presiunea bucureştenilor, aceştia l-au încadrat pe Aurică într-un batalion disciplinar. Marele poet şi iubitor al fotbalului, Adrian Păunescu, l-a văzut pe Beldeanu la un amical Dinamo – Reşiţa evoluând la rossoneri şi a făcut un scandal uriaş prin articolele intitulate „Fotbal Saga” (după serialul la modă The Forsyte Saga) din hebdomadarul bucureştean ”Săptămâna”. „Tam-tam-ul” declanşat a făcut să crească pretenţiile lui Aurică privind suma de transfer, aşa că „nea Ilie” a reluat negocierile cu jucătorul într-un parc aflat lângă Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, loc nedepistat de Adrian Păunescu, dar vehement contestat de acesta în serialul de scandal. Apoi „nea Ilie” a sunat la Reşiţa şi Petre Ştefan a făcut rost de bani (era doar gard în gard cu CSR-ul) şi vicele Nelu Stoia a adus banii la Bucureşti pentru a-i fi înmânaţi solicitantului, tot în acelaşi parc, sub oblăduirea întunericului. Franc după cum l-am cunoscut, peste ani, Beldeanu va declara: „Reşiţa? Patru ani lumină!”, va spune el despre perioada petrecută în Valea Domanului între 1972 şi 1976. „Mi-au dat 25.000 de lei la început, apoi alte 100.000 mai târziu, ca să rămân! Ce viață am prins acolo! Oraşul avea forţă economică, era Combinatul Siderurgic, erau minele de cărbune şi de cupru din judeţ, la echipa-fanion veneau o mulţime de bani. Păi, un fotbalist lua pe atunci şi 16.000 de lei pe lună ( salariul mediu era sub 2.000 de lei lunar)! Eram angajat laminorist la Combinatul Siderurgic, dar veneau şi alţi bani, mulți, din primele de joc.”  – Lotul anilor 1974/1975:

1.OLOGEANU, 2.GEORGEVICI, 3.HERGANE, 4.KISS(+), 5.CARAIVAN,

6.CONSTANTIN, 7.ANTR. PR., IOAN REINHARDT(+), 8.ILIEŞ, 9.PIGULEA,

10.FILIPESCU, 11.OLOGU, 12.ZIMMER(+), 13.PREP. FIZIC, KUDLIMAY(+).

14.BORA, 15.CIOCÂRLIE, 16.FLOREA, 17.PUŞCAŞ(+), 18.ATODIRESEI,

19.CĂPRIORU, 20.NESTOROVICI(+), 21.JACOTĂ, 22.BELDEANU.

Mişcarea inspirată a lui „nea Ilie” va avea o altă completare pentru returul campionatului 1972/1973, când în Valea Domanului va fi legitimat stoperul aceleiaşi echipe Progresul Bucureşti, Dudu Georgescu, care prin trecerea lui la Reşiţa ca vârf de atac, se va lansa în realizări şi care, ulterior, va încălţa de două ori „Gheata de Aur” a Europei, în anii 1975 şi 1977, cu Dinamo Bucureşti. Acelaşi Dinamo, care, la 3 iunie 1973 pierdea ruşinos la Reşiţa, cu 1 – 4 în faţa rossonerilor cu un Dudu superb care va înscrie de două ori cu capul.(foto 4 – Dudu Georgescu înscriind unul dintre cele două goluri ale sale din victoria cu 4-1 împotriva viitoarei sale echipe, Dinamo Bucureşti)

(va urma)

Ing. Petru FUCHS

Da, aţi ghicit, nici nu era greu, este vorba despre profesorul ILIE PĂTRUICĂ, organizatorul şi catalizatorul întregii mişcări sportive din Caraş-Severinul anilor 60, 70, 80 şi 90. L-am cunoscut pentru prima dată în 1969 odată cu repartiţia mea ca inginer la UCM Reşiţa. Ca student am practicat baschetul ajungând chiar arbitru de divizia A, aşa că, la Reşiţa am creat un nucleu de inimoşi iubitori ai acestui sport. Antrenamentele, mai bine zis miuţele, aveau loc în sala sau curtea Şcolii profesionale de lângă Blocul 800, la ele participând prof. Munteanu, doct. stomatolog Voica, prof. Pilea, Pupu Tulbure, Petru Catina, Petrică Sav şi alţii. Nea Ilie, angrenat în tot ce mişca în sport ne-a propus să ne afiliem la CSM Reşiţa şi să încercăm o promovare în liga secundă. Zis şi făcut, nea Ilie, cu relaţiile la UCFS Bucureşti a rezolvat zona de promovare la… Reşiţa. Mi-a şi dat un microbuz cu care am plimbat arbitrii delegaţi prin munţii Banatului, cu opriri la Crivaia, la Trei Ape, Gărâna, pe Semenic etc. Cu obligatoriile opriri pentru dezmorţire….Bineînţeles în meciul decisiv cu Politehnica Timişoara am câştigat şi am promovat în divizia B a campionatului naţional de baschet masculin. Întrucât la Reşiţa nu exista un teren omologat după regulament, preşedintele UCFS Caraş-Severin de atunci, „nea Ilie”, a rezolvat problema oferindu-ne bitumul echipei de handbal din Valea Domanului. A trudit în genunchi alături mine pentru marcarea terenului şi a spaţiului de 3 secunde, el aducând cu maşina sa vopseaua DUKO, cumpărată cu bani din buzunarul propriu. Instalaţiile, panourile cu schelet metalic, au fost comandate tot de „nea Ilie” de la CSR pe „ochii frumoşi” ai dânsului..

Din păcate, după ce am învins în primul meci formaţia Steagul Roşu Braşov, cea care va promova, invidiile pentru postul de antrenor pe care-l ocupam eu, dar fără carnet şi neremunerat, au dus la desfiinţarea unui vis pe care, poate doar eu şi „nea Ilie” ni-l doream împlinit. Relaţiile mele cu „nea Ilie” au continuat şi aşa am ajuns fotograf în Valea Domanului în spatele porţilor adverse localnicilor. A doua zi, pe un panou special instalat de „nea Ilie” în vitrina sediului UCFS din Reşiţa, apărea filmul meciului în imagini foto. Ce satisfacţie mai mare puteai avea când un grup de oameni se îngrămădeau să-i revadă pe Dudu Georgescu, Puşcaş, Ologeanu, Ilieş, Atodiresei, Florea, Nestorovici, Beldeanu şi ceilalţi idoli ai rossonerilor.

Că „nea Ilie” ştia şi de glumă o dovedeşte următoarea întâmplare din gara Reşiţa Nord spre sfârşitul anilor 80. Eu veneam de la Craiova, „nea Ilie” pleca la Bucureşti. Ca un ziarist curios l-am interpelat: Pe cine mai aduci la echipă nea Ilie? „Măi Fuchsi, aduc la Reşiţa un vârf de atac teribil!” De unde ne Ilie, am continuat eu. „Din Harghita, a făcut treabă foarte bună acolo”. Am continuat întrebările, privind calităţile acestui atacant. „Are un joc cu capul impecabil, driblează totul în cale, gândeşte profund orice acţiune, va fi mană cerească pentru Reşiţa” În final, nu m-am putut abţine, cum îl cheamă pe acest vârf? „Nu e român, e ungur, îl cheamă Sas…” A doua zi am cerut redactorului de la Fotbal Vest să-mi ţină manşeta ziarului pentru ştirea bombă de la Reşiţa. Am plecat la stadion… Pe drum mă întâlnesc cu un prieten: „Auzi, Fuchsy, avem un nou prim-secretar la judeţ, îl cheamă Iosif Szasz…”

Cu regret constat că spaţiul unui singur articol este insuficient pentru a descrie activitatea acestui bărbat minunat pe care l-am cunoscut la început ca un tinerel frumuşel, cu păr bogat, un împătimit al fotbalului, adulat de femeile din Reşiţa şi de cântăreţele de muzică populară de pretutindeni din ţară. Vă promit şi alte „isprăvi” ale profesorului Ilie Pătruică în calitatea sa de preşedinte al clubului de fotbal din Valea Domanului. (va urma)

Ing. Petru FUCHS