La începutul anilor 2000, Adrian Năstase, primul-ministru al Guvernului României, premierul respectat în Europa, transforma Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) în Partidul Social Democrat (PSD) (fără „din România”, nu era la modă pentru că partidele surori din Internaționala Socialistă nu promovau onomastica națională).

Adrian Năstase a fost un bun prim-ministru și a dezvoltat construcția politică socialistă de partid creată de Ion Iliescu. PSD-ul este astăzi cel mai puternic partid din România, socialiștii i-au devansat pe liberali la ultimele alegeri, cele locale, cu circa nouă procente; o diferență importantă în perspectiva alegerilor parlamentare de la sfârșitul acestui an, atunci când votul politic va precumpăni celui pentru lideri aleși uninominal gen Boc, Hava, Scripcaru, Florea, Gutău, etc.

În acest context PSD-ul chiar și în conflictul pe care îl etalează cu Iohannis se află, aparent, în ceea ce numim „pole position” pentru toamna electorală românească. Această postură este recomandată de scorul de la locale așa cum am afirmat, dar și de succesul pe care Ponta, (elevul lui Adrian Năstase, „micul Titulescu”) l-a avut pe parcursul campaniei electorale de la ultimul scrutin electoral, dar și de poziția pe care o ocupă în sondajele de încredere de la nivel național. Mult peste liderii PNL, Blaga și Gorghiu; aproape de la simplu la dublu.

S-ar putea spune că social – democrații din România traversează o perioadă fastă contrar campaniei instituțiilor de forță ale statului împotriva liderilor săi. În realitate nu această campanie mai sus enunțată macină Partidul Social Democrat. Este adevărat că există analiști politici care încearcă să identifice necazurile și, pe cale de consecință, conduita PSD-ului în numărul și consistența dosarelor îndreptate împotriva șefilor de pe Kiseleff. Probabil că aceste analize dețin o mică parte a adevărului despre această grupare politică.

În realitate bătălia din interiorul celui mai mare partid politic din țară se duce între gruparea Ponta, care îl respinge total pe Iohannis și gruparea Dragnea, care întrevede supraviețuirea în coabitare cu președintele României. Concret, care este miza?

Cu un PNL slăbit Iohannis dorește ca după alegerile parlamentare de la sfârșitul acestui an să aibă un guvern de largă reprezentare națională, probabil cu participarea PSD-ului, a PNL-ului și eventual a UDMR-ului. Motivul este reforma statului care nu se poate face decât prin adoptarea unei noi constituții, fapt ce nu este posibil decât cu sprijinul unei largi majorități în noul parlament.

Ponta nu dorește acest lucru, nu vrea un partid subordonat președinției. Ponta dorește un PSD independent și identitar în acțiunile sale. Probabil că Dragnea, însă, vede în guvernul de alianțe de sub tutela prezidențială posibilitatea de a-și menține funcția de președinte al PSD-ului, chiar și sacrificând poziția de primă forță politică a PSD-ului pe scena politică românească.

Deci, disputa din PSD are astăzi conotații penale, strategice, dar în primul rând personale. Ponta nu poate să existe împreună cu Iohannis, Dragnea nu poate să existe fără. Politic vorbind.

Sergiu TABAN