Există o vorbă că-n leul care moare și măgarul dă cu copita. Gabriel Oprea nu a fost un leu, nici măcar un leu și cincizeci de bani. A fost însă un politician folosit (pentru că era folosibil) care a crezut că forma poate înlocui fondul. 

Nu vom scrie despre ofițerul de intendență Oprea (în armată li se spune izmenari); nu vom scrie despre prea multele stele nesusținute de nivelul de comandă militară; nu vom scrie despre conducerea lucrărilor de doctorat; nu vom scrie despre trădările și slugărnicia politică; nu vom scrie despre fanfaronada partidului „interesului național”.

Vom scrie despre un alt laitmotiv al discursului lui Oprea: o altă paradigmă sau o nouă paradigmă. Ce voia Oprea să spună uzitând obsesiv de această expresie? Oprea spunea că el și cu alte personalități aflate în fruntea unor alte instituții importante (cel mai adesea de forță) doresc un alt model, un alt sistem de valori, o altă construcție a statului român.

Care putea fi acest model, care putea fi această construcție? Răspunsul rezidă din ceea ce Oprea și partidul său reprezentau pe eșicherul politic românesc: un lider și o grupare agățați de putere fără voturi, doar prin aranjamente de culise.

Mai grav însă decât penibilul joc politic, nelegitimat de votul popular este paradigma în sine, modelul, construcția, abordarea în legătură cu statalitatea pe care Oprea și le dorea. Paradigma lui Oprea, noua lui abordare, ne spunea clar că societatea românească nu trebuie condusă de cei legitimați prin vot, de Parlament și Guvern, ci de instituții de forță ai căror șefi sunt numiți pe criterii mai mult sau mai puțin arbitrare. În fapt paradigma lui Oprea era un atentat la democrație și la „ființa umană”.

Cu alte cuvinte votul românilor nu conta pentru Oprea și pentru partidul său, contau doar sforile pe care le trăgea. Aceasta era esența noului model, a noii abordări, a noii construcții, a paradigmei lui Oprea. Asemeni revoluțiilor care își devorează fiii, paradigma l-a dărâmat pe Oprea. 

Explicația este una singură: Europa unită și NATO din care și România face parte, chiar dacă există uneori frământări și sincope în acest sens, nu recunosc și nu consacră decât o singură paradigmă, a democrației electorale. Oprea căuta o altă paradigmă, una imposibilă, cu iz de autocrație, aflată în afara timpului nostru. 

Din nefericire, alături de Oprea în acest demers fals și anacronic s-au situat și alte personaje prezente pe scena vieții românești de astăzi. Vor sfârși la fel.

Sergiu Taban