Atunci când prestezi un job care implică formarea sau educarea unui segment important de oameni, în speță jurnalismul, devii, inevitabil un lider de opinie. Fără îndoială, o parte din cititorii tăi te iau ca exemplu și unora chiar le schimbi modul de a gândi, acționa, iar acest aspect le poate influența în bine sau în rău comportamentul. Depinde de partea cui ești tu ca individ. Întotdeauna, de când mă știu, am ales să reprezint binele sau cel puțin asta îmi este credința. De cele mai multe ori, influența nedreptăților mi-au influențat într-un mod definitoriu acțiunile. Am observat însă că cei pe care îi alegeam ca țintă, de fiecare dată au denaturat sensul demersurilor mele. Recunosc, că în mai toate cazurile, chiar dacă știam că am dreptate, mă încercau sentimente de regret și compasiune față de cei despre care scriam. Deși n-ar fi trebuit, logic, să-mi pese. Numai că, atunci când principiile morale după care îți ghidezi existența sunt unele sănătoase, nu poți ignora karma negativă care îți influențează existența în astfel de cazuri, chiar dacă atunci când spui adevărul unei persoane poate semnifica totul pentru comportamentul acelei persoane. N-am scris niciodată articole la comandă, pentru bani sau diferite avantaje. Am considerat că, fie ei pesediști ori fie ei peneliști, sunt cu toții, deopotrivă, oameni. Au un suflet, simt, trăiesc și uneori o fac după percepții greșite asupra lucrurilor. Toți greșim și toți suntem perfectibili. Pentru a înțelege asta însă trebuie să și conștientizăm. Și cum cea mai eficientă terapie e aceea de a te cunoaște pe tine însuți/însăți și de a te raporta la tot ce mișcă în jurul tău prin prisma propriilor tale trăiri, de fiecare dată când emiți o judecată de valoare să o faci după acest exercițiu, chiar dacă e unul anevoios, de altfel. Pentru că e al naibii de greu să-ți recunoști propriile tale greșeli. Să te judeci cu aceiași ochi pe care-i judeci și pe cei din jurul tău. Știu, e rușinos, uneori insuportabil, căci vocea minții îți spune de fiecare dată că tu nu ești așa, că tu ești supremul, frumosul, invincibilul. Nimic mai fals! Acea voce e a mândriei de sine, nicidecum vocea rațiunii tale. Și, atunci când vocea mândriei este mai răsunătoare ca cea a rațiunii, terapia nu va avea niciun efect, ci dimpotrivă. Bine, la toate acestea se adaugă și o educație ce ți-a ascuțit principiile morale și le-a transformat în virtuți. Altfel, cauți acul în carul cu fân.

Revenind la rolul de lider de opinie și formator al ei, trebuie să știi că atunci când cei care aderă la modul tău de gândire sunt tot mai curioși să afle felul în care îi faci să-ți aștepte un text cu sufletul la gură. Sunt mii de moduri în care poți să-ți câștigi adepți și, de cele mai multe ori, modul facil de a stârni emoție este critica. Trăim vremuri în care instituțiile, în marea lor parte, și-au pierdut orice fel de încredere, prin oamenii care le reprezintă, evident. Am avut privilegiul și șansa să stau de vorbă cu multe persoane educate în perioada interbelică. Alt aluat, frate! Din toate punctele de vedere! Dar legat strict de percepția ce o aveau despre instituții, comparativ cu cea de astăzi, era una net superioară în sens pozitiv. Curios din fire, am insistat în discuțiile cu aceste persoane să aflu și de ce. Iar răspunsurile au venit cu un argument năucitor. Era vorba de oameni, de oamenii care reprezentau acele instituții. De respectul pe care și-l câștigau ei ca indivizi. Iar acest respect se transfera inevitabil instituției pe care o reprezenta acea persoană. În zilele noastre, ce-i drept, astfel de oameni găsești tot mai rar. Vina este și a selecției de resursă umană, și de modul în care lipitorii de afișe se regăsesc printre astfel de reprezentanți ai instituțiilor. Dar, dincolo de toate acestea, o parte de vină este și a formatorilor de opinie, în speță jurnalistul. Acesta, de cele mai multe ori, nu ține cont de faptul că el trebuie să fie imparțial și să reflecte cu discernământ faptele. Nu de puține ori sau de fiecare dată, am văzut politicieni promovați cu atâta ardoare și convingere prin ziare, în special în campaniile electorale, iar după ce aceștia (politicienii) au ajuns în funcțiile dorite, brusc, jurnalistul începe să-i găsească cusururi. Deși știu de ce, nu am să spun, pentru că asta îmi va aduce încă o pată neagră la cv-ul meu de hater. Și cum toate acestea sunt puse pe seama frustrărilor mele, uite că am să încerc să le înăbuș. Plecând de la însemnările lui Bogza: Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare… Să ai ochi şi priviri de care să nu se sperie cocorii, concluzionez tot prin pana maestrului: Omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta!

Ultima partea a acestor confesiuni pleacă de la ceea ce spunea Ioan Slavici în prefața volumului de nuvele în care este tipărită și nuvela „Moara cu noroc”, care, pentru mine, este o lecție de viață și unde autorul povestea despre mama sa: „Maică-mea, fie iertată, zicea că nu e bine să stingi lumina când supărarea e în casă, că trebuie să ștergi mai înainte supărarea și numai apoi lumina. Și orișice s-ar fi întâmplat în casa părinților mei, seara trebuia să fie pace, să ne cerem și să ne dăm unii altora iertare.”. La fel de bine cum mama scriitorului ștergea supărarea înaintea luminii, tot așa voi șterge și eu răutățile unora dintre voi, cu precădere a celor din presă. Și asta pentru că voi ați făcut din observațiile mele răutăți pornite din frustrările mele. Multe dintre ele s-au născut din faptul că, după voi, eu nu aș fi făcut față cerințelor voastre. Știți foarte bine și voi că nu e așa, tocmai de aceea v-am sugerat terapia din prima parte a confesiunilor. Eu ce am avut de demonstrat mi-am demonstrat mie și dovadă stau statisticile și știți foarte bine despre ce vorbesc. Îmi fac rău abordările astea și singurul scop e acela de asumare a rolului de formator de opinie. În sensul proverbului chinezesc în care cred cu tărie: Dacă vrei un an de prosperitate, cultivă grâu. Daca vrei 10 ani de prosperitate, plantează copaci. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate, investește în oameni! Da, trebuie să investim în oameni, mai ales în cei care ne decid soarta. Să-i ajutăm să se îndrepte. Să-i ajutăm pe cei care merg la vot să-și deschidă mintea și să aleagă dintre cei mai buni. Sau, de ce nu, să-i facem pe cei care-i avem să înțeleagă că așa nu mai merge și că pentru noi contează mai mult educația celor care ne citesc, decât banii pe care ni-i bagă-n cont cei care vor să ne păcălească pe noi, iar noi, la rândul nostru, să ne păcălim cititorii. Să nu devenim ecourile adversarilor lor! Uff… , iar am luat-o razna și fac judecăți de valoare deși îmi propusesem ca acest editorial să fie unul împăciuitor! Dar, așa e când în ungherele minții nu mai are cine să-ți facă ordine…

John GAVRILESCU

De cele mai multe ori, a spune ce gândești este echivalentul izolării sociale ireversibile. Exprimarea unei frânturi din adevărul absolut, în orice mediu social, este o formă de sinucidere latentă a propriei tale existențe. Și asta pentru că tuturor ne place să ocolim realitatea ce ne înconjoară și preferăm să spunem ceea ce își doresc interlocutorul sau interlocutorii noștri să audă.

Privind dintr-o perspectivă mai largă societatea în care trăim, am observat, de foarte multe ori, că atunci când dorești să expui publicului larg o altă latură a abordării unui fapt, intri inevitabil în conflict cu cei care îi susțin pe cei despre care faci vorbire. Am căutat de fiecare dată să înțeleg scopul celor care sar ca arși atunci când „idolii” lor sunt puși și într-o altă lumină. Deseori, într-o lumină nefavorabilă, dar de fiecare dată cu argumente. Și argumentele sunt, de cele mai multe ori, pertinente. Am observat că în toate cazurile susținerea se bazează pe relații de interes. Niciunul din acești contestatari ai unei altfel de abordări nu a avut argumente pro subiect, ci, dimpotrivă, argumentul suprem în a suprima orice analiză a unui fapt este ducerea în derizoriu a calităților emițătorului. Ca și necunoscător al unui adevăr nesubiectiv și dezinteresat, ai de cele mai multe ori intenția de a-i ține apărarea subiectului în discuție. Și cu cât masa ce susține „adevărul” celui în cauză este mai mare, cu atât influența asupra celor care nu au niciun interes este exponențial crescândă. Este un soi de manipulare voită și generată de o parte din susținătorii adevărului lor. Pentru că, nu-i așa, fiecare dintre noi este deținătorul unui adevăr. Adevărul meu, adevărul tău, adevărul lui etc. Dar asta nu te împiedică pe tine, cititor, observator să cauți motive care să te facă să explorezi o zonă care te va face să afli o fărâmă din adevărul absolut. E drept, e posibil ca niciunul dintre noi să nu-l aflăm, dar, măcar pentru o fracțiune de secundă, să ai senzația plăcută că ai încercat și că nu te-ai lăsat pradă elementelor ce compun doar adevărul lui sau doar adevărul tău.

În ultima perioadă am încercat să abordez jurnalistic o serie de probleme care frământă spațiul cărășean. Uneori, chiar comentând anumite comportamente nepotrivite, din punctul meu de vedere, ale unor colegi de breaslă. E drept, susținătorii persoanelor în cauză, dar și ele însele, ar spune că e total neprofesionist și că am un comportament lipsit de deontologie profesională. M-am gândit și la asta, recunosc, însă, după primul articol, am primit un feedback pozitiv, iar acest lucru m-a făcut să devin mai încrezător în demersul meu și am considerat că lucrurile, când sunt spuse subiectiv și conțin frânturi de adevăr, ele trebuie corectate. Chiar dacă, în majoritatea cazurilor, adevărul doare și-i afectează pe cei care-l mistifică. E un risc asumat de ambele părți. Adică cel puțin eu îmi asum riscul de a fi izolat și de a nu mai putea scrie în niciun cotidian județean din cauza modului în care abordez viața socială din Caraș-Severin. Că cei care mistifică adevărul, redându-l din perspectiva intereselor personale, vor dispărea din peisajul media, într-o bună zi, n-am nicio îndoială. E o chestiune ce ține de educație și de timp. Cu cât ne vom desprinde mai repede de clivajul societății în care trăim astăzi și vom schimba sistemul de valori, unul nefiresc astăzi, și aici mă refer la cel bazat pe virtuți, profesionalism și asumare a rolului de formator corect de opinie, cu atât șansa de a evolua spre o societate firească și normală este mai mare.

Toate aceste analize nu sunt despre mine, pe persoană fizică. Eu conștientizez faptul că atunci când fac o analiză a unor fapte sunt pentru miile de cititori și nu pot să-mi permit să emit judecăți de valoare bazate pe frustrările mele sau pe simpatii și interese. Nu putem manipula conștient cititorii doar pentru a ne satisface nouă o serie de avantaje. Sub nicio formă! Suntem, ca breaslă, după școală, familie și biserică, o entitate care trebuie să slujească exclusiv adevărului, mai ales când pretindem acest lucru. Este posibil ca, atunci când slujești binele, să mai pierzi câte un contract, câte un contact, câte o măslinuță, însă cu siguranță nu te vei pierde pe tine ca individ, ca formator de opinie. Da, știu, sună al naibii de paranoic ce spun, nici nu am pretenția să rezonați cu mine, pentru că trăim vremuri în care anormalitatea a devenit normalitate și defectele, virtuți. Și, din nefericire, suntem abia la început…

John GAVRILESCU