După 58 de ani Franța învinge într-un meci oficial Germania în semifinalele din acest an de la EURO. Ultima dată se întâmpla în 1958 la Campionatul Mondial din Suedia unde,  în finala mică, (meciul pentru locul III) Franța lui Raymond Kopa, laureat al Balonului de aur și a lui  Just Fontaine, golgeterul din toate timpurile al unui turneu de campionat mondial (cu 13 goluri marcate) zdrobea cu 6-3 RFG-ul, campioana mondială din 1954.

In semifinala de aseară Franța nu a mai dat dovadă de frumoasa și naiva nonșalanță din semifinalele pierdute cu Germania de vest la Campionatele mondiale din Spania  (1982) și Mexic (1986). Ieri, Franța în ediția ei 2016 a fost pragmatică și eficientă asemeni Franței lui Platini, campioană europeană în 1984, asemeni naționalei lui Zidane, campioană mondială în 1998.

Franța lui Griezmann, Lloris, Giroud et l’equipe a învins fără drept de apel cu 2-0 mannschaft-ul lui Low. In finală „les bleus” vor înfrunta Portugalia lui Ronaldo. Lusitanii au avut până acum la acest campionat european o evoluție mediocră, dar au ajuns în finală, acolo unde Ronaldo este în stare să întoarcă pronosticurile și soarta meciului.

Estimăm totuși că francezii, prin ceea ce au arătat până acum, vor câștiga finala de pe Stade de France de duminică. Făcând abstracție de ultimul meci (în care francezii sunt favoriți) echipa națională de fotbal a Franței, antrenată de Didier Deschamps a scris deja pagina de istorie fotbalistică ce i-a fost hărăzită: a învins cu 2-0 la Marsilia, pe aprigul stadion Velodrome probabil cea mai bună echipă a Germaniei din istorie, pe campionii mondiali din Brazilia 2014.

Parafrazând, după 58 de ani. Deschamps, nu Dumas!

Cezar DRAGOMAN

În mai 1986 la Sevilla, la mijlocul reprizei secunde a finalei în care Steaua învingea Barcelona, Iordănescu, secundul lui Jenei, intra pe teren; Steaua era într-o criză de lot, jucătorii ei erau accidentați sau suspendați.

Iordănescu a contribuit astfel la menținerea rezultatului pe timpul jocului și am câștigat Cupa Campionilor Europeni. A fost cea mai mare performanță din fotbalul românesc, probabil cea mai mare din sportul românesc și Anghel Iordănescu, ca secund al lui Jenei și echipier al acelei formații a contribuit pe deplin.

O paranteză: se fac clasamente cu cei mai mari antrenori români. Varianta noastră este puțin diferită. Cel mai mare este Emerich Jenei care a câștigat cu o echipă românească Cupa Campionilor Europeni.

Al doilea este Ștefan „Piști“ Covaci, care a triumfat de două ori cu Ajax Amsterdam în aceeași competiție. Al treilea este Anghel Iordănescu, secundul, dar și echipierul Stelei de la Sevilla care a obținut însă și cu naționala României cea mai importantă performanță din istoria ei, calificarea în sferturi de la Campionatul Mondial din SUA din 1994. Trebuie spus că actuala „UEFA Champions League“, Cupa Campionilor Europeni de odinioară este probabil cea mai importantă competiție fotbalistică din lume, din punct de vedere al jucătorilor și antrenorilor care participă și, de ce nu, al fondurilor alocate  (pentru cluburi, mass-media, infrastructură).

Această paranteză nu este una reparatorie sau nostalgică, reprezintă însă o alegație care deschide discuția despre fotbalul românesc de astăzi.

Să începem cu Campionatul Național (de toate diviziile). El a ajuns la cel mai scăzut nivel din istoria lui, criză determinată de sub-finanțare, de legislația proastă în domeniul sportului, de controlism și de lipsa de apetență a copiilor noștri pentru mișcare în detrimentul lumii virtuale, a calculatorului.

O altă explicație a eșecului de la „Europene“ este lipsa unui management performant și profesionist în fotbalul românesc, din nou la toate nivelele. Și aici lipsește resursa umană; și atunci când ea există este blocată de un sistem care parcă nu dorește binele fotbalului românesc.

În fine criza fotbalului din țara noastră, în ultima lui expresie, înfrângerea din meciul cu Albania are ca explicație lipsa de interes a marii majorități a celor care astăzi joacă fotbal în România, probabil nemotivați suficient de societate, de cluburi și de organizatori, lipsă de interes care până la urmă se reflectă și la nivelul echipei naționale.

O observație pertinentă din multiplele analize făcute de „mari specialiști”, cei mai mulți dintre ei comentatori, nu foști jucători de fotbal, afirmă pe bună dreptate că în meciul cu naționala albaneză ai noștri nu prea au câștigat niciun duel direct om la om cu colegii lor din Balcani.

Fotbalul ca fenomen social este o reflectare a societății, a comunităților de unde provin jucătorii care îl practică. Îl analizăm pe Iordănescu că în toată această campanie europeană nu l-a folosit suficient pe Alibec, că a jucat cu doi mijlocași închizători cu Albania sau că nu l-a folosit pe Sânmărtean din primul minut, că poate Tătărușanu nu trebuia să fie în poartă, ș.a.m.d. În fapt, așa cum se întâmplă de mai multă vreme, la acest turneu final din Franța fotbalul românesc a lipsit; pentru că el nu prea există.

Fără a diminua ceva din meritele celor trei mari antrenori pe care i-am enunțat ( Jenei, Covaci și Iordănescu) trebuie spus că performanța lor antrenorială nu ar fi fost posibilă fără marile valori pe care le-au gestionat: Belodedici, Iovan, Duckadam, Hagi, Lăcătuș, Cruyff, Surbier, Jongbloed, Rednic, Andone, Petrescu, Răducioiu și alții. O alăturare de nume de fotbaliști poate curioasă, dar ei sunt cei care au format Steaua din 1986, Ajaxul din ’72 și ’73, „Naționala” din 1994.

Încheiem în acest fel, nu pentru a-l scuza pe Iordănescu, dar antrenorii nu există fără fotbaliști; și în cazul de acum, al lui Anghel Iordănescu, acesta nu există fără fotbalul național. Fotbal care la noi astăzi se află la un nivel foarte scăzut, nu dintr-o conjunctură nefericită, ci din motivele mai sus enunțate.

Cezar DRAGOMAN