Duminică, 2 iulie 2017, Universitatea “Eftimie Murgu” din Reşiţa a împlinit 25 de ani de existenţă ca universitate de sine stătătoare, autonomă şi organizată pe facultăţi! Tot în această zi de sărbătoare celebrăm 25 de ani de învăţământ economic superior în oraşul nostru!

Data de 2 iulie trebuie să rămână intipărită pe veci in istoria deja multiseculară a Reşiţei şi în conştiinţa tuturor celor care sunt legaţi sufleteşte de acest oraş, pentru că în 2 iulie 1992 a apărut Hotărârea de Guvern nr. 369, prin care era infiinţată universitatea reşiţeană şi care introducea oraşul nostru pe harta elevată a comunităţilor academice şi centrelor universitare, dând o nouă dimensiune valorică întregului oraş şi judeţului Caraş-Severin!

Acum, la ceas aniversar, se cuvine să facem puţină istorie, răscolitoare de memorie şi potolitoare de patimi şi resentimente! Ideea înfiinţării unei universităţi la Reşiţa a fost lansată public în data de 22 decembrie 1989, în plină Revoluţie, în jurul orei 10, de la balconul Prefecturii, de către regretatul prof. univ. dr. Ştefan Gârlaşu, în sufletul căruia această idée nobilă, a universitarismului şi spiritului academic a “ars” până în ultimele clipe ale existenţei sale! Am avut privilegiul de a fi contemporan cu Domnia-Sa şi Prefect al Judeţului Caraş-Severin, postură din care am îmbrăţişat idea şi am sprijinit-o cu toată autoritatea funcţiei guvernamentale, ducând-o mai departe şi după nefericitul accident al profesorului Gârlaşu, din 1991! Am redactat şi expediat la Bucureşti documentaţia necesară, împreună cu alt mare universitar reşiţean, regretatul prof. univ. dr Mircea Golumba, am fost în audienţă la Bucureşti, la prof. univ.dr. Gheorghe Ştefan, atunci Ministru al Învăţământului, la Petre Roman, atunci Prim-Ministru şi, la final, la domnul Teodor Stolojan, Prim-Ministru, de la care am obţinut şi acordul şi semnătura finală pentru înfiinţarea universităţii!

Întrucât, dintre cei care am fost în primele rânduri ale acestui curajos şi luminat demers am rămas doar eu, vă rog să-mi permiteţi să le mulţumesc tuturor celor care ne-au sprijinit cu tot ce-au putut: regretatului prof. univ. dr. Antonie Iorgovan, domnului Dumitru Nicolae Vlădulescu – Preşedintele CPUN Caraş-Severin, regretatului dr. ec. Edgar Otto Blasius – Primarul judeţului, domnului conf. univ. dr. Corneliu Alexandru, regretatului  prof.univ. dr. Ştefan Anghel, regretatului prof. dr. Ioan Corneliu Scheuşan – Inspector Şcolar General, regretatului arhitect Şerban Antonescu – Primarul Municipiului Reşiţa, Domnului Vasile Mircea Zaberca – Director al Direcţiei pentru Cultură şi membru al Prefecturii, domnului ing. Gheorghe Pavel Bălan – Preşedintele Consiliului Judeţean, domnului conf. univ. dr. Vasile Barbu – Subprefectul judeţului, domnului prof. univ. dr. ing. Tiberiu Mănescu şi domnului dr. ing. Sorin Frunzăverde – Preşedintele Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Caraş-Severin. Menţionez că ordonarea distinselor personalităţi menţionate a fost făcută în funcţie de cronologia evenimentelor de atunci.

Tuturor celor menşionaţi în acest articol le transmit toată gratitudinea şi recunoştinţa mea pentru sprijinul acordat, iar Universităţii, colectivului de cadre didactice şi întregii comunităţi universitare le transmit frumoasa si consacrata urare: Vivat, Crescat, Floreat!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru

Astăzi, o mulţime de elevi de clasa a XII-a dau proba a doua la cel mai stupid, umilitor şi inutil examen pe care trebuie să-l suporte copiii noştri în timpul vieţii lor – examenul de bacalaureat!

Nu voi însista asupra stupidităţii şi inutilităţii acestui măcel, pentru că cei mai mulţi dintre dumneavoastră îl simţiţi sau îl resimţiţi pe propria piele!

Vreau doar să vă destăinui că eu, profesor universitar doctor, ajuns la acest nivel în urma unei munci de Sisif, care nu a ocolit uzina, nu am fost pus în situaţia de a rezolva o integrală cu finalitate practică decât o singură dată, în uzină, în anul 1988! Pentru aceasta, am rezolvat circa 1200 de integrale Riemann pentru a trece “bacul” şi a intra la facultate, unde am mai rezolvat în jur de 500 de integrale Riemann şi Stieltjes…iar vis-à-vis de acest întreg efort nu am decât un sentiment de umilinţă şi revoltă! Evident, am satisfacţia că aş putea rezolva orice integrală şi orice funcţie mi-ar ieşi în cale, în viaţa de zi cu zi… dar nu e cazul! Cum nu mai e demult cazul să cunoşti pe dinafară formula chimică a oţetului sau benzenului, constanta lui Plank, numărul lui Avogadro şi alte minunăţii de acest fel! Îi pierdem pe copii şi tineri, înecându-i în inutilităţi desuete…

Spiru Haret, singurul reformator veritabil al învăţământului românesc, a reuşit să scoată acest examen al umilinţei naţionale din sistemul învăţământului românesc, dar, peste doar un deceniu, nu mai ştiu care ministru a făcut pe deşteptul şi l-a reintrodus, la începutul secolului trecut; şi, din păcate, reintrodus a rămas, şi a încăput pe mâna unor “specialişti” în filosofia oricărei discipline, majoritatea “mitici” sau “miticizaţi”, care se comportă cu copiii românilor ca şi cum le-ar fi duşmani, sau măcar infractori! Le punem tinerilor noştri eticheta absolvirii sau neabsolvirii bacalaureatului, iar in jur de jumătate din ei, care nu-l trec, vor fi mutilaţi sufleteşte pe viaţă! Nu este acesta sindromul unei societăţi barbare, fără suflet şi fără conştiinţă? Ba, eu cred că este!

Sunt convins că mulţi dintre cititori cunosc istoria “manuscriselor de la Marea Moartă”, descoperite în 1947 la Qumran, într-o grotă din deşert, pe ţărmul de nord-vest al mării, la 12 km de Ierusalim şi 25 km de Ierihon, despre care se spune că este cea mai veche aşezare omenească de pe pământ. Qumranienii, sau esenienii, că majoritatea cercetătorilor insistă să spună că erau esenieni, au scris “manuscrisele” cu două-trei secole inainte de Cristos, deci nu erau creştini, dar premergeau creştinismului! Comunitatea lor era extrem de curată şi habotnică, respecta “învăţăturile” şi Sabatul cu sfinţenie, avea o ţinută morală desăvărşită şi era extrem de riguroasă relativ la acceptarea membrilor ei…La vârsta de 20 de ani, orice qumranian, băiat sau fată, dădea un “bacalaureat” foarte serios, din “învăţături”, dogmatică, morală şi cutumă, în urma caruia era admis în comunitate sau era respins definitiv…Respingerea însemna că trebuia să-şi caute un alt pământ, un alt trib si un alt mod de viaţă, pentru că era obligat să părăsească Qumranul şi poporul său! Nu e de mirare că, în urma repetării acestui “bacalaureat”, secole la rand, comunitatea esenienilor a dispărut definitive din istorie…

La polul opus, chiar în zilele noastre, stă superba comunitate finlandeză, care l-a dat omenirii pe singurul om mai celebru decât Cristos sau Budha, pe Moş Crăciun! Toată lumea recunoaşte că sistemul de învăţământ finlandez este pe locul întâi în lume! Porneşte de la egalitatea tuturor copiilor în faţa dreptului la educaţie, fără nicio discriminare socială şi se bazează pe încrederea totală în profesori…Şi se mai bazează şi pe 6-7 la sută din PIB, alocaţi sistematic de stat învăţământului!

În Finlanda nu ezistă examene şi note! Testele sunt de aşa natură încât să nu-i ierarhizeze deloc pe copii, nu există cataloage sau liste de note pe parcursul anului sau la evaluări naţionale, cu admişi sau respinşi, nu există eticheta dezumanizatoare a elevului “picat”, nu există copil de 2 sau de 10, nu există noţiunea “copiatului”, nu există şcoli slabe sau bune, toate şcolile garantează aceeaşi educaţie din punct de vedere calitativ…Sensul învăţământului  este să descopere la ce este bun copilul şi să-l facă mai bun în respectiva direcţie. Ministrul învăţămăntului este întotdeauna technocrat, iar guvernul poate să pice liniştit, că acest ministru rămâne obligatoriu pe post, pentru minim 4 ani! Ministrul nu are voie să nege sau să schimbe ce a făcut predecesorul, ci numai să dezvolte şi să completeze…iar Legea Educaţiei este un fel de a doua Constituţie, intangibilă pentru orice ministru!

Rezultatul? Finlanda are cel mai mare PIB pe locuitor din lume şi cel mai ridicat nivel de trai!

Prof. univ. dr Liviu Spătaru

Între ţară, stat şi patrie există câteva diferenţe conceptuale care separă cele trei entităţi, conferindu-le conţinuturi şi înţelesuri diferite, unele cuprinzându-le pe celelalte, chiar îmbrăţişându-le, altele respingându-se reciproc, în primul rând prin felul în care se raportează la oameni… Ţara înseamnă o geografie umană, patria înseamnă ţara, plus limba, cultura şi spiritualitatea ei…în timp ce statul e o abstracţie cretinoidă, în care se fixează nişte reguli care conferă unora dreptul la mai multă bunăstare decât o au ceilalţi! Statul este cheia nedreptăţii şi exploatării…

Statul devine stat prin efortul şi bunăvoinţa comunităţilor cetăţeneşti. Se caţără, carevasăzică, pe spinarea acestor comunităţi, le aspiră seva şi oxigenul, le împuie capul cu tot soiul de inepţii despre lege şi ordine, despre echitate şi securitate, după care, odată tare şi instalat pe cai mari, le subjugă, le proţăpeşte în chingile unor sisteme birocratice şi demagogice din care nu mai este scăpare, ci numai alinare, pe calea impozitelor şi altor biruri, plătite la timp şi fără crâcnire…

O astfel de comunitate, care nu a avut decât de pierdut în ultimii ani în relaţia ei directă cu Statul Român, este Reşiţa! Sub ochii lui, deloc limpezi şi niciodată complet deschişi, Reşiţa lunecă inexorabil pe un tobogan destul de abrupt, la capătul căruia, fără pauza liniştită dinaintea furtunii, urmează prăpastia. Iar Statul Român, cuprins de somnolenţa caracteristică uriaşilor beţi, nu vede că, dintre toate comunităţile româneşti importante, dintre toate centrele economice cu greutate şi dintre toate reşedinţele de judeţ cu istorie multietnică şi multiculturală, Reşiţa a pierdut şi a căzut cel mai mult în ultimii ani! Mai mult decât oricare oraş comparabil, şi nu numai din România, ci din întreaga Europă!

Să ne susţinem afirmaţia. Fără exagerare, putem spune că România este alcătuită, geografic, social, economic şi cultural, din patru provincii: Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Munţii Carpaţi, ultima dintre ele închegându-le pe celelalte trei într-un tot unitar şi (sperăm!) indestructibil. Poate că multora ideea li se pare şocantă, mai ales că e nouă, dar eu cred cu obstinaţie că putem vorbi de Carpaţi ca de o a patra provincie românească, având rolul de liant pentru celelalte trei, rolul de coloană vertebrală a alcătuirii noastre istorico-geografice.

Munţii Carpaţi au, în totalitate, o lungime de 1.500 km şi o suprafaţă de 170.000 kmp, fiind una dintre cele mai semnificative unităţi de relief din Europa, întinzându-se de la Poarta Viena-Bratislava până în Valea Timocului; cuprind trei lanţuri muntoase uriaşe, dintre care Carpaţii Sud-Estici sunt cei mai mari, reprezentând 54 % din întregul lanţ carpatic şi situându-se aproape în totalitate pe teritoriul României; acest lucru înseamnă că a patra provincie a ţării noastre are aprozimativ 90.000 de kmp, cam cât o ţară continentală sau insulară mică! Dar nu la suprafaţă vreau să mă refer, ci la populaţie, la locuire şi la aşezările rurale şi urbane – şi de aici, ca să nu greşesc cumva, fac apel la „Enciclopedia României”, prima lucrare ştiinţifică a ţării, editată sub girul „Academiei Române”.

În anul 2002, Carpaţii Româneşti se caracterizau printr-un grad ridicat de locuire umană, numărul aşezărilor urbane fiind de 61, cu o populaţie de circa 1.400.000 locuitori. În cadrul oraşelor carpatice se remarcă Braşov (aproximativ 280.000 locuitori în 2010), Reşiţa (aproximativ 110.000 locuitori), Deva şi Hunedoara (în jur de 70.000 fiecare), Sfântu-Gheorghe (cu 60.000), Sighetu Marmaţiei, Miercurea Ciuc şi Petroşani (fiecare cu peste 40.000).

Aşadar, „Enciclopedia României”, pusă faţă în faţă cu ultimul recensământ, dar mai ales cu realităţile de ultimă oră, confirmă că din oraşul nostru a migrat o populaţie de cel puţin 40.000 de locuitori, adică un întreg Petroşani, sau Miercurea Ciuc, sau Sighetu Marmaţiei! Peste o treime din populaţie a plecat din oraş, numai în ultimii 15 ani! Este enorm, proporţia catastrofei ţine de fenomene de genul căderii imperiilor sau prăbuşirii civilizaţiilor, aşa ceva nu s-a mai produs decât cu Imperiul Mayaşilor, în Mexic, acum ceva mai bine de un mileniu! Dar nu numai plecarea masivă a populaţiei trebuie să ne îngrijoreze, ci prăbuşirea economică, migrarea sau dispariţia industriilor (după ce Reşiţa le-a disipat în toată România!), căderea unui anumit format cultural-economic şi, nu în ultimul rând, prăbuşirea tonusului locuitorilor, lipsa orizontului şi speranţei!

Fără îndoială, din punct de vedere sociologic, Reşiţa este un fenomen, un „caz patologic” demn de studiat în manuale şi tratate universitare! Măcar dacă am fi un experiment, şi tot ne-ar rămâne un dram de speranţă, dar nu suntem decât rodul economiei sălbatice de piaţă, altoit cu nonşalanţa, indolenţa şi neputinţa guvernanţilor! Reşiţa se pierde în abisul mizerabil al nesimţirii Statului Român, care şovăie în a face şi cea mai simplă şi uşoară reparaţie reşiţenilor: să ne redea, măcar, UCMR! 

Prof. univ. dr. Liviu SPĂTARU

Într-o atmosferă uşor festivistă (cum bine şade unei lansări de carte) şi partinică (cum şade ca râia pe broască), luni seara a fost lansată la Casa de cultură a sindicatelor cartea “Tunurile Reşiţei”, apărută prin generoasa strădanie a domnului general Adrian Marinescu şi a domnului colonel Ion Tănasie, absent de la manifestare. O sală plină ochi şi absentă trei sferturi s-a delectat cu elocinţa şi prolixitatea unor vorbitori care, cu o singură excepţie, au confundat tunul cu Sfânta Cruce şi pe cei doi autori cu cei doi eroi care la-au flancat pe Crucificat în momentul sublim al naşterii creştinismului!

 Cartea e binevenită în peisajul cultural reşiţean, cam “prăfuit”, în care aceeiaşi indivizi avizi de fenomen îşi dau întâlnire din când în când, cu strădania de a arăta că, vorba lui Turgheniev, “pentru cine gândeşte, nu există provincie”! Respectul şi preţuirea mea pentru principalul autor al volumului, generalul Marinescu, fiind incontestabile şi manifeste, nu-mi rămâne decât să nuanţez un aspect aparent neesenţial, dar elocvent nu atît pentru momentul cultural în sine, ci pentru cum acesta s-a întâlnit cu spiritul reşiţenilor şi cu setea lor de adevăr.

 O carte trebuie să spună adevărul, altfel nu merită efortul de a fi aşezată într-o bibliotecă, micul paradis la îndemâna oricui se străduie să dovedească necesitatea creierului şi binefacerea dotării cu principala creaţie divină! Atît autorul, cât şi vorbitorii păreau a susţine idea că Reşiţei îi trebuie un muzeu al tunurilor, după chipul şi asemănarea muzeului locomotivelor, atât de controversat, dar cu aură de simbol…şi de etalon! Şi, din vorbă în (prea multă) vorbă, s-a ajuns, graţie ultimului vorbitor, la faptul că începutul ar fi fost făcut, două tunuri existând deja, salvate de distinsul elocvent de la topire şi pozate la liceul “Mircea Eliade”! Numai că, naiba să le ia de tunuri, nu sunt fabricate la Reşiţa…!

 Istoria celor două tunuri, fals prezentată în cartea, altfel foarte valoroasă, care a fost lansată, trebuie cunoscută de reşiţeni, din simplul motiv că au fost cumpărate din banii lor, pentru oraşul lor! La pagina 268 din carte, după ce este prezentată fotografia celor două tunuri fabricate la Reşiţa şi expuse la Timişoara, în Piaţa Libertăţii, în faţa clădirii “criminale” a Centrului Militar, din care au fost împuşcaţi oameni nevinovaţi la Revoluţie şi din care s-a coordonat contrarevoluţia, autorii spun că “Primăria reşiţeană s-a pricopsit şi ea, cândva, ca multe localităţi rurale şi urbane, cu două tunuri sovietice calibru 57 mm Md. 1943, valorificate de armată la preţ de fier vechi, care ar fi trebuit să “străjuiască” impresionantul monument reşiţean din Piaţa Tricolorului. Un astfel de moment penibil, în urbea de baştină a artileriei române, a fost, până la urmă, evitat”.

 Parafrazând, mi-e drag generalul Marinescu, dar mai drag mi-e adevărul…! Să lămurim, aşadar, lucrurile! În 2007, când mă străduiam să pun la punct monumental cu pricina, placându-l cu marmura neagră, cu acordul regretatului artist Lucaci, domnul general a venit cu idea de a-l înnobila prin inscripţionarea versului din Odele lui Horaţiu, pe care îl puteţi citi şi acum pe opera de artă! Am îmbrăţişat idea rapid şi, cu acordul artistului, am şi pus-o în practică! Atunci s-a născut şi idea flancării monumentului cu patru tunuri, cum se cuvine, idée care, chiar dacă nu a fost explicit enunţată de domnul general, mi-a fost indusă de domnia-sa! Şi am început să căutăm tunuri, fără să am nici cea mai vagă bănuială că în oraşul tunurilor ne înhămam la o aventură greu de imaginat! Primul loc în care am căutat a fost IMR, “patria” generalului…numai că, aflat într-o situţie economică dezastruoasă, sub controlul strict al statului, uzina nu a putut să vândă primăriei nimic! M-am adresat apoi municipalităţii timişorene, încercând să cumpărăm cele două tunuri din faţa Centrului Militar de aici, dar am fost refuzat fără drept de apel! Am lărgit aria căutării la nivel naţional, dar nu am găsit niciunde tunuri făcute la Reşiţa! Nu mi-a trecut prin minte să le căutăm şi la…Kandahar, vorba lui Mario Balint, aşa că ne-am adresat Armatei, şi, cu acordul Şefului Marelui Stat Major, am cumpărat cele două tunuri “sovietice” de la Arsenalul Armatei, dar nu  “la preţ de fier vechi”, cum spune principalul autor al cărţii, ci cu respectabila sumă de 7000 de euro, echivalentă cu câteva zeci de tone de fier vechi…

 Mai departe, destinul celor două tunuri “sovietice” a devenit unul…partinic! Urmaşul meu a vrut să le topească, nu se ştie sub ce impuls al contorsionismului mental, fiind salvate, din câte am înţeles, de către colegul lui de partid şi expuse la liceul din Govândari…Care le va fi soarta, nu se mai ştie! Au o istorie frumoasă şi merita povestită, mai ales într-un oraş în care totul tinde să devină poveste…! Oricum, cred cu obstinaţie că destinul tunurilor nu este acela de fier vechi, ele merită să devină, dacă nu coroane regale, atunci măcar piese de muzeu…!

Prof univ. dr Liviu Spătaru