Românii – campionii dispreţului faţă de antreprenori şi patroni

Dacă ar fi să facem un clasament al celor mai înjurate persoane din România de astăzi, pe primele locuri i-am găsi pe Băsescu, Dragnea, Ponta, Iohannis, Patriarhul Daniel, Mugur Isărescu, Vasile Blaga…nu chiar în această ordine, dar pe-aproape; dacă am încerca să repetăm această experienţă cu referire la profesii sau grupuri sociale, vom regăsi pe primele locuri, „triunghiul celor trei p”- politicieni, patroni, preoţi, urmat îndeaproape de funcţionari, ţigani, poliţişti etc. Trebuie să remarcăm din start că patronii îşi dispută întâietatea în top cu politicienii, dar, dacă l-am întreba pe vreun vajnic autor de sudalme care-s argumentele lui pentru a-i huli pe patroni, n-ar prea găsi multe de îngăimat!

Am găsit zilele trecute o statistică foarte interesantă, chiar dacă nu este oficială, deci va fi supusă „îndoielii”: din totalul românilor plătitori de facturi, adică din totalul populaţiei majore a ţării, minus segmentul minuscul al celor fără discernământ, o treime nu reuşesc să-şi achite facturile la timp! Este o măsură elocventă a standardului de viaţă, a gradului de securitate şi încredere în ziua de mâine! Dacă adâncim această analiză a procentelor din diferitele categorii sociale care nu reuşesc să-şi achite facturile la timp, pe primul loc îi vom găsi pe şomeri, cu 52 %, urmaţi de lucrătorii pe cont propriu (42 %), salariaţi (34 %), patroni (30 %)…Altfel spus, cam o treime dintre patronii români întâmpină dificultăţi în plata la timp a facturilor, din pricina veniturilor mici şi a apariţiei lor neregulate în fluxul economic! Greu de crezut, dar dificultăţile patronilor sunt aproape egale cu cele ale salariaţilor şi se înscriu în proximitatea mediei naţionale!

Această statistică vine să zdruncine serios imaginea falsă a patronului român, încetăţenită în mintea mulţimi, după care acesta este un hoţ, mincinos, escroc, evazionist, plin de bani şi îmbogăţit prin munca altora…Ţara s-o fi străduind să ajungă în capitalism, dar mentalul colectiv majoritar a rămas ancorat tot în socialism! Nu se pot şterge uşor 70 de ani de socialism, din care ultimii 25 sunt postdecembrişti, din istoria ţării! Pe această mentalitate se bazează şi credinţa strâmbă că salariile muncitorilor sunt mici datorită relei-voinţe a patronilor, care nu se mai satură să-şi umfle propriile portofele din munca celor obidiţi!..

Pentru cei lucizi, care nu vor să se lase pradă fantasmelor ideologice ale trecutului şi doresc să înţeleagă esenţa fenomenului, voi încerca să demonstrez că salariile românilor nu sunt mici din cauza patronilor, ci din cauza Statului Român, autor şi promulgator de legi proaste, în detrimentul cetăţeanului, ocrotitor şi înmulţitor de instituţii fără rost şi fără număr, păstrător şi creator al unui sistem de privilegii menit să-i îmbogăţească pe cei bogaţi şi să-i sărăcească pe cei săraci şi întreţinător şi inovator al unui sistem menit şă înăbuşe şi să sugrume iniţiativa privată şi spiritul antreprenorial!

Pe scurt, Statul Român îi spune patronului că poate angaja oricâţi salariaţi doreşte, cu condiţia să le asigure salariul minim brut pe economie, care este acum de 1050 lei! Totul pare simplu şi la îndemână, numai ca, pentru această sumă, patronul trebuie să plătească în plus o serie de biruri înrobitoare: CAS (20,8 %), CAS pentru asigurarea accidentelor de muncă (0,15-0,25 %), contribuţia la asigurările de sănătate (5,2 %), contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii (0,85 %), contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj (0,5 %) şi contribuţia la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale (0,25 %); se ajunge la un total de minimum 27,27 % în plus, pe care patronul trebuie să le plătească statului pentru a putea plăti salariul minim brut pe economie! Cu ce se alege patronul de aici? Cu un profit ipotetic, din care va obţine ceva dividende, pentru care va plăti, la rându-i, impozitele cuvenite! În mod obişnuit, rata medie a profitului este de 8-10 % şi se răsfrânge şi asupra valorii adăugate, aşa că patronul trebuie să dea statului peste 27 % din salariul mediu, pentru a se alege şi el cu 8 %, pe care urmează să-l împartă pe destinaţii! Proastă afacere!

Afacerea devine şi mai proastă când vedem ce trebuie să plătească salariatul din salariul lui minim brut, de 1050 lei! În primul rând, impozitul, de 16 %; apoi contribuţia individuală la asigurările de stat (10,5 %), contribuţia individuală la asigurările de sănătate (5,5 %), contribuţia individuală la bugetul pentru şomaj (0,5 %). Suma procentelor plătite la stat este de 32,5 %!

Acum, să vedem grozăvia, în toată hidoşenia şi găunoşenia ei: Pentru a respecta legea, care îi spune că trebuie să dea fiecăruia salariul minim brut pe economie, patronul alocă per capita de salariat minim 1336,35 lei, din care la salariatul respectiv ajung…792 lei! Iar fiscalitatea nu se opreşte aici, pentru că de abia acum începe cortegiul taxelor şi impozitelor generale şi locale, pe diverse tipuri! De unde să rămână bani şi pentru facturi? Şi, după facturi, de unde să mai rămână bani şi pentru viaţă, aşa, în general?

Să presupunem acum că patronul e om serios şi cu frica lui Dumnezeu, iubeşte oamenii şi vrea să le crească salariile, să nu rămână la minim; credeţi că statul îl ajută cu ceva? Va umbla, cumva la procentele pe care i le impută patronului pentru salariul minim? Da de unde, orice mărire de salariu este amendată de Statul Român cu acele 27,27 % din orice creştere acordată! Cui să-i mai ardă de măriri de salariu?

Procentele de mai sus au fost aplicate pentru salariaţii cu contract de muncă pe perioadă determinată, fără alte sporuri suportate de patroni. Ei vor prefera această formă de angajare, pentru că nu au altă soluţie să se apere de cei cu productivitate scăzută (de lepre şi lichele!), pentru că legislaţia, Codul Muncii este nedrept, favorizându-l pe angajat în detrimentul angajatorului, deşi amândoi sunt, în ultimă instanţă, oameni şi ar trebui să aibă drepturi egale…Sau vor prefera să angajeze alte firme sau PFA…sau, în ultimă instanţă, îşi vor obliga salariaţii să-şi înfiinţeze propriile firme, scăpând astfel de genunea fără fund şi hăţişurile birocraţiei!

La toate durerile de cap ale patronului să mai amintim doar două: ştiaţi că pentru înfiinţarea unui SRL este nevoie de 22 de avize? Sau că inspectorii ANAF, mult-huliţii „controlori” sunt evaluaţi după încasări şi traşi la răspundere în cazul nerealizărilor, fiind angajată răspunderea personală în cazul nerealizării veniturilor? Şi că această aberaţie este prevăzută prin lege? Se intră astfel, prin lege, în lanţul slăbiciunilor controlor-control-chichiţă-patron-şpagă sau proces, cu toate relele şi costurile sociale şi morale ale lui!

Departe de mine gândul de a-i sacraliza pe patronii români – au şi ei destule păcate, cum are toată lumea! Ocupaţia în sine, profesia de antreprenor sau de patron este, însă, sacră în sinea ei şi merită tot respectul nostru, măcar pentru că nu a cedat încă în lupta cu Statul, acest Moloh care, uitând că e în slujba cetăţeanului, a ajuns să facă din propria bunăstare legea de bază a existenţei tuturor! Din triumviratul guvern-sindicate-patronat, de care depinde în cea mai mare măsură starea românilor, doar patronatul a rămas să fie alături de cetăţean şi de nevoile lui!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru

 

Paradoxurile democraţiei (II)

Românii – campionii toleranţei faţă de guvernanţi

N-am avut în România, după 1989, nici un prim-ministru care să nu merite să fie judecat pentru trădarea propriei ţări şi a propriului popor!

Dintre toţi, Adrian Năstase pare a fi campionul unei versatilităţi politico-economice care a dus la cele mai găunoase privatizări, în realitate adevărate vânzări de ţară şi furturi uriaşe din avuţia naţională, din averea poporului! El a permis, ba chiar a dirijat „privatizarea secolului”, adică vânzarea companiei Naţionale „Petrom” către pigmeii de la OMV, o probă clară şi ilară despre cum, dacă vor politicienii, găina poate înghiţi struţul!

O lege de bază a economiei spune că, pentru a avea bani, trebuie să încetezi să-i mai cheltuieşti; iar dacă cheltuiala e făcută fără cap şi se poate numi risipă, atunci cel care o face, indiferent dacă e bogat sau sărac, ori e prost, ori e nebun! Guvernanţii noştri au întrunit cu brio ambele calităţi atunci când au început, au desfăşurat şi aproape că au desăvârşit vânzarea de ţară prin procesul de privatizare! Spun „aproape au desăvârşit” pentru că puţine au rămas nevândute în avuţia naţională, acum, după ce s-a vândut mare parte din pământ, s-au vândut petrolul şi gazele naturale, producţia, transportul şi distribuţia de electricitate, cimentul, căile ferate, marile uzine din industria grea, marile hoteluri şi lanţuri din industria turistică, pădurile şi exploatarea lor – şi vă las domniilor voastre neplăcerea de a inventaria ce au mai reuşit să vândă guvernanţii noştri! Un raport al CIA arată că, pe diverse căi, din România s-au scurs, au dispărut pur şi simplu, peste 400 miliarde de dolari…adică nici mai mult, nici mai puţin decât 20.000 dolari pe cap de locuitor! Fiecare român este mai sărac cu suma aceasta din cauza guvernelor succesive şi a altor entităţi statale, de la justiţie la serviciile secrete, şi nu pentru că românilor nu le place munca şi nu sunt performeri ai hărniciei, cum le place conducătorilor noştri să afirme despre noi!

Calculul poate fi dus mai departe, celor 20.000 dolari pierduţi de fiecare român din pricina proastei guvernări adăugându-li-se şi o sumă indefinită, cel puţin egală sau mai mare, datorată subevaluărilor şi neevaluărilor elementelor de „avuţie invizibilă”, duse pe apa Sâmbetei prin aşa-zisul proces de privatizare, în realitate un veritabil proces de jefuire a românilor de către ei înşişi, prin guvernanţii lor. Am putea spune, rotund şi parcimonios, că toate acestea ridică suma jefuită de la fiecare român la 50.000 dolari! Care, în condiţiile de sărăcie de acum, lucie pentru mai mult de o treime din populaţie, nu-i de colea!

Să mă explic – dar trebuie să mă întorc, pentru a exemplifica, la Petrom şi la privatizarea lui. Marea companie a fost dată austriecilor aproape de pomană, iar cercurile de afaceri europene şi mondiale de atunci „bârfeau” că acesta este un nou model de afacere, în care valoarea tranzacţiei este depăşită de valoarea comisionului! Tranzacţia a fost efectuată prin Bursa de Valori Bucureşti, profund infestată politic la vremea aceea, iar supervizarea a fost asigurată de însuşi premierul de tristă amintire Adrian Năstase! Valoarea tranzacţiei, de numai 400 milioane dolari, pare o glumă dacă punem în balanţă faptul că, în 2014, OMV-Petrom a avut venituri de 8,9 miliarde dolari, iar beneficiul net a fost de 475 milioane dolari, el singur mai mare decât valoarea tranzacţiei! Să lăsăm cifrele la o parte şi să intrăm puţin în culisele privatizării: într-o recentă discuţie, un oficial al acelor vremuri din Ministerul Economiei îmi relata că, în febra încheierii cu orice preţ a afacerii, din pricina căreia primul-ministru nu mai avea somn, odată cu acţiunile Petrom le-au fost date austriecilor şi date şi hărţi de o valoare inestimabilă pentru România, date despre zăcămintele de ţiţei şi gaze naturale din ţară şi de pe platforma continentală, despre prospecţiunile geologice şi clasificarea minereurilor, despre rezervele naturale strategice etc.! Practic, ceea ce le-am dat austriecilor fără plată depăşeşte ca valoare ce le-am dat pe bani, şi asta datorită grabei unui guvern şi a unui prim-ministru de a vedea cât mai repede afacerea încheiată, cu toate beneficiile ei invizibile pentru noi, dar consistente pentru buzunarele unora! Le-am dat până şi depozitele subterane de gaze naturale, rezerva strategică a ţării!

Poate că nimeni nu a ilustrat mai sugestiv comportamentul nostru, ca stat, decât premierul Poloniei care, atunci când a văzut că Statul Român a scos CFR- ul la privatizare a exclamat, consternat: „Nu ştim ce se întâmplă, dar românii au înnebunit!”.

În aceste condiţii, cu o Românie puternic decapitalizată, nu trebuie să ne mirăm că munca vie este atât de jalnic recompensată şi că poporul este atât de sărac! Mai mult, în aceste condiţii de tristă şi dezarmantă demotivare a muncii, faptul că românii nu au capotat încă şi mai reuşesc să fie competitivi la capitolul productivitate este o adevărată minune! Nu mai suntem stăpâni decât peste nişte franjuri râmase din avuţia naţională, iar la alegeri mergem degeaba, pentru că până şi guvernele ne sunt făcute de alţii! A venit Renault şi a pus ministru tehnocrat la Transporturi, pentru că are nevoie de autostrada Piteşti-Sibiu! Au venit austriecii şi ne-au pus ministru la Mediu, pentru că au nevoie de pădurile româneşti…şi lista poate continua! Şi mai vine şi UE şi ne impune să primim nu ştiu câte mii de refugiaţi, dar nu oricum, ci alocând fiecârui imigrant 1185 lei pe lună, în condiţiile în care salariul minim net pe economie este de 750 lei!…

Toate acestea trebuie reparate cumva, dar numai în condiţiile în care românii nu vor mai fi atât de toleranţi cu guvernanţii lor şi când vom înţelege ca Statul Român trebuie schimbat din temelii! Veţi spune că este imposibil; dar tot ceea ce vedem în jur a fost, cândva, imposibil!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru