Cred că nu e nimeni printre cei ce citesc aceste rânduri să nu fi avut în ultimii ani tangență directă, sau indirectă cu staționarele reșițene: un unchi, o mătușă, un părinte, un copil…. Nu vorbim astăzi de calitatea actului medical ce diferă de la un doctor la altul; unii sunt mai dedicați muncii pe care o fac, jurământului depus la încheierea unei facultăți, alții mai aplecați către „partea financiară“ a profesiei, deloc ușoare, plină de compromisuri și renunțări (teoretic cel puțin) la viața de familie și cea privată. Până la urmă știau la ce se înhamă atunci când au ales această profesie.

Astăzi vă propun să vorbim despre lucruri mai pragmatice, întâlnite de fiecare dintre noi, mai exact despre hrana asigurată pacienților internați la Spitalul Județean de Urgență Reșița, indiferent de secție ori de Staționar. Pâine, ceai și un pic de unt ori o felie de salam ori parizer la micul dejun, o ciorbă din legume deshidratate cu aromă de carne de pui, orez, varză ori cartofi și o fărâmă din același pui la prânz, iar seara nelipsitele paste cu aromă de brânză, o mămăligă cu miros de brânză, ori cine știe ce alte invenții ale bucătarilor, obligați scuzați expresia să facă din rahat bici, care să facă și plici.

Mai vedem prin filme cum se mănâncă în unitățile sanitare din alte state; mai vorbim cu cei ce au avut ghinionul (sau poate norocul) să-și trateze afecțiunile prin spitalele Uniunii Europene și putem să facem diferența. Unii spun „bine, bine, dar la ei nu se fură din mâncarea pacienților“, sau „dacă politicienii alocă sume infime, din ce să facă bucătarii mâncare“ și exemplele pot continua. Se spune că la căpătâiul omului bolnav, trebuie să se usuce coaja de pâine, sau altfel spus, dacă ești bolnav nu poți să mănânci și în niciun caz nu poți să ai mâncare la fel ca cea de acasă. Depinde foarte mult de afecțiunea pentru care ești internat, dacă ai contraindicații alimentare, sau dacă ești învățat să mănânci orice, doar să fie mațul plin.

Cazul de la care am plecat astăzi este o sesizare a doctorului Romeo Dumitrescu, un chirurg de excepție care, de gardă fiind, a comandat și domnia sa o porție de mâncare, pe care a achitat-o cu 10 lei, din buzunarul propriu. Deci nu vorbim de porția primită de bolnavii din saloane ci de porția servită unui medic, din același meniu cu cel al pacienților, care în cele 24 de ore de gardă era nevoit să facă operații complicate, care necesită atenție, răbdare, meticulozitate și o stare de spirit bună, nu niște chiorăituri de mațe goale. Ghinionul medicului, care nu a avut în acea zi acces la altă sursă de hrană, din diverse motive, nu detaliez acum. A comandat mâncare, a gustat-o și….a aruncat-o. De ce? „Hrana medicului de garda chirurg, ciorba de varza și mazăre, felul 2 mazăre cu crenvuști fripți și 2 coji de gogoșari în înfruntarea cu boli mortale și cazuri disperate, meniu unic la toți bolnavii egal 10 lei plătiți de medic. Ciorba din legume deshidratate, mazărea nefiartă, crenvuștii cu un gust îndoielnic“.

M-am întrebat apoi dacă există cineva din această unitate sanitară care verifică meniul: gust, calitate, cantitate, respectarea rețetelor, a solicitărilor vis-a-vis de pacienții aflați la regim, etc. Surpriza mea a fost pe cât de mare, pe atât de neplăcută și mi-a fost furnizată de însăși managerul SJUR Alina Stancovici: „Serviciile de hrană și spălătorie sunt externalizate și sunt prestate de o altă firmă, de anvergură, care asigură alimentația pentru pacienți și spălarea lenjeriilor la jumătate din spitalele din România. Ceea ce nu știu mulți dintre reșițeni, ori dintre pacienții noștri e faptul că această firmă „deține“ 35% dintre datoriile spitalului. Altfel spus, mai bine de o treime din cele aproape 25 de milioane de RON pe care unitatea noastră le datorează terților. Sunt datorii acumulate în zeci de ani, datorii pentru care avem și astăzi conturile blocate“.

Vă dați seama că dacă într-o zi, omul acesta spune pas ne vom trezi în imposibilitatea de a asigura lenjerie curată și hrană pentru cele câteva sute de persoane internate în spitalele din Reșița. Și cu toate acestea, e răbdător; avem eșalonări de plată și vă spun cu toată sinceritatea că le mai încălcăm și pe acelea, îl rugăm să ne mai păsuiască. Este un potent om de afaceri de la Brăila, este solvabil din punct de vedere al afacerilor și deocamdată ne ajută“.

Spitalul este în subordine Consiliului Județean Caraș-Severin care trebuie, într-un termen extrem de scurt, asemeni unui croitoraș năzdrăvan, să cârpească izmenele instituției în zeci de locuri; de la datoriile unităților din subordine, la investiții în infrastructură, trecând prin robinetele larg deschise prin care se sifonau cu mai mult sau mai puțin talent, banii publici. Asta într-un an de austeritate, cu un buget neadoptat la finalul lunii februarie și o perspectivă de înjumătățire a sumelor din anii anteriori.

„Managerul unui spital, oricine ar fi el, e nevoit azi sa facă slalom între legalitate și umanitate! E drept că se mai întâmplă ca hrana să nu fie tocmai pe gustul fiecăruia, dar acum spuneți și dumneavoastră, ce pot să fac“? – se mai întreabă retoric Alina Stancovici.

E drept că atunci când am aflat de acest subiect eram foc și pară dar, atunci când afli adevărul, începi să judeci calm și în cunoștință de cauză. E ușor să critici conducerea spitalului, ori a Consiliului Județean, atâta doar că vina e mai profundă, iar rezolvarea nu se produce dacă schimbi managerul sau președintele CJ. Trebuie tact, răbdare, înțelegere, dialog, e drept și bani, dar să nu uităm că la mijloc este pacientul, cel căruia nu i se acordă de multe ori hrana corespunzătoare, medicamentele necesare și mai e și obligat de unul ca „Bulibașa și cheița sa“ să scotă plicul pentru că altfel……

Dan AGACHE