Pentru mine, recentul meci de fotbal cu Polonia a fost un tulburător preambul la ce urma să scriu, astăzi şi în viitor, împotriva deconstrucţiei unei culturi şi unei civilizaţii roditoare de către o generaţie de tineri decerebraţi! Nu mă voi referi la durerea din teren, unde polonezii ne-au bătut măr, de parcă ar fi dorit cu tot dinadinsul să-şi ia revanşa pentru straşnica ciomăgeală pe care au încasat-o de la răzeşii lui Ştefan, la Codrii Cosminului, pentru că am renunţat la astfel de traume lacrimogene, de adolescent întârziat; mă voi referi la spectacolul oferit de tribune, de suporterii echipei noastre, care s-au dedat la acte huliganice fără echivoc, aruncând în teren şi în tribune, ca un ventilator de prostie şi nebunie, cu torţe, petarde şi alte obiecte, într-o frenezie animalică de prost gust şi de totală proastă creştere.

Consecinţa a fost grabnică şi drastică: următorul meci îl vor vedea la televizor, federaţia internaţională pedepsindu-ne cu interzicerea intrării oricăror spectatori la competiţia în care este angajată echipa României; măcar dacă s-ar fi gândit la această pedeapsă, şi ar fi trebuit să stea pe gânduri, înainte de a se comporta ca o hoardă de vandali, de început de Ev Mediu…

Acum, când ţara arde, înfierbântată la cap de propaganda electorală, poate părea de prost gust să scriu despre altceva; dar simt nevoia aşternerii pe coliliul virtual a acestor câteva rânduri, pentru că cele văzute, dureros de triste şi obscene, nu fac decât să-mi cristalizeze gândul că tânăra generaţie de astăzi este incapabilă să priceapă ceva din trecut şi din prezent şi, în consecinţă, va fi incapabilă să-şi structureze viitorul! Pentru că, dragi cititori, decerebraţii din tribunele stadionului erau, într-o majoritate covârşitoare, tineri!

Nu doresc, prin acest articol, să fac să crească nici măcar submicronic „falia dintre generaţii” despre care se vorbeşte de milenii! Dar, în virtutea faptului că civilizaţia, istoria şi filosofia mă obligă să am aceleaşi drepturi şi obligaţii ca ale acestor decerebraţi, daţi-mi voie să-mi exprim îndoiala şi scepticismul asupra posibilităţilor huliganilor şi drogaţilor pe care i-am văzut de a face şi cele mai mărunte gesturi pentru a perpetua ce este valoros şi sfânt pe acest bulgăre de lut pe care Dumnezeu îl rostogoleşte printre stele, deopotrivă pentru ei şi pentru noi! Cum nu cred că maturizarea civică a cetăţeanului român are în vreo măsură de-a face cu ciurdele de bătători cu pet-uri umplute cu pietricele în asfalt, „ca să schimbe sistemul”! Cum să schimbi sistemul, dacă nu înţelegi nici cuvântul?!

Mă întorc, obsesiv, la nevoia de cultură şi la mama ei, la fel de săracă, educaţia: repet, tot obsesiv, că nu vom rezista şi nu vom izbândi, ca naţiune, dacă nu luăm foarte în serios cultura şi educaţia, dacă nu le coborâm de pe piedestalul declaraţiilor în creierul şi spiritul copiilor şi tineretului! Şi, pentru că educaţia înseamnă şi exemple, mă voi opri pentru câteva clipe la modelul italian. Italia este în recesiune – ba, dacă privim la scară istorică, este în recesiune de vreo 2000 de ani, iar perioadele de criză sunt parcă mai dese decât în oricare altă parte; totuşi, premierul Renzi pune, de la 15 septembrie a.c., în aplicare o iniţiativă uluitoare: fiecare cetăţean italian primeşte, la majorat, 500 de euro, ca „bonus cultural” din partea statului, pe care îi va putea cheltui doar pe cărţi, muzee, spectacole etc., adică pe acte şi fapte culturale! Mai mult, pentru fiecare euro plătit pentru apărare, statul italian cheltuieşte un euro pentru cultură, o „paritate” şi mai uluitoare, în sinea ei! Iar italienii pot da asociaţiilor culturale neguvernamentale o parte mult mai consistentă din impozit decât acele pârlite de două procente din legislaţia română! Şi, ca să nu fiu învinuit că mă uit numai la masa celor bogaţi, privesc cu invidie şi la Polonia, care nu ne bate numai la fotbal, ci şi la performanţa economică, pentru că alocaţia bugetară „per capita” pentru cultură şi educaţie este de aproape două ori mai mare decât în România! Rezultatul? Printre altele, fanii polonezi nu au venit cu petarde la meci…

Stau şi mă întreb adesea care sunt mecanismele fine care au dus la destructurarea şi deconstrucţia atât de accelerată a gândirii şi conştiinţei tinerei generaţii de astăzi? Cine o fi făcut sau face experimente atât de tranşante pe creierul majorităţii reprezentanţilor ei, încât să semene atât de bine cu lobotomia?! Si nu-mi vin în minte, ca posibile răspunsuri, decât Internetul şi reţelele de socializare, care tind să înlocuiască, deloc treptat, ci cu o abrupteţe halucinantă, modelul vechii învăţări şi culturalizări „cu buchea” şi analogia, analiza şi sinteza, logica şi predica! Să fie ele noua joncţiune între uman şi divin, noul implant divin care să producă saltul intergalactic?! Greu de crezut, când tineretul, al cărui altar a devenit calculatorul sub orice formă a lui, pare să se îndrepte mai degrabă spre un nou Ev Mediu, ca să nu spun chiar spre neolitic, la cât de bine şi mult se străduie să imite şi să semene cu maimuţele! Mai degrabă sunt reţele de desocializare, de alienare, de spălare a creierelor, în care orice crede individul că e bun este permis, şi orice crede că nu e bun poate fi suprimat printr-o simplă apăsare de tastă – o înşelătoare şi înrobitoare putere, pentru că nici împăraţii romani nu suprimau cu buricul degetului…

Nu vreau să generalizez, probabil că există şi printre tinerii de astăzi indivizi valoroşi, care-şi vor spune cuvântul, vor crea, vor compune şi vor genera valori şi repere, se vor iţi din amorf ca lideri ai generaţiei lor, la diferite niveluri…Eu, lovit de scepticismul celor trăite şi văzute recent, nu-i presimt şi nu-i zăresc, nici cu ochii larg deschişi ai minţii! Şi mă întreb dacă n-ar fi bine, fie şi dintr-un infim mecanism de autoconservare, să facem apel la una dintre valorile astăzi desuete ale educaţiei, la puţină constrângere? Nu la chestiuni fizice sau materiale mă refer, ci la altele, mai fine şi cu efect subliminal; spre exemplu, ce-ar fi dacă huliganilor şi drogaţilor de pe stadion le-am tăia dreptul la vot? Oricum, maimuţele acelea nu ştiu nimic nici despre semnificaţia, nici despre efectele votului!

Prof. univ. dr. Liviu Spătaru