Dezbaterile legate de activitatea organizației care veghează binele naturii virgine –  WWF au făcut obiectul numeroaselor articole, iar dacă în presa românească au apărut fărâme de rostiri la adresa acestu ONG de respirație mondială, în presa națională acest subiect a fost tratat inclusiv în filme documentare dezbătute ulterior chiar în instanță! Cât de influent, de penetrant și de periculos poate fi acest WWF, atunci când își simte atacate interesele, ei bine, acest subiect merită cu adevărat dezbătut. Iar ca jurnalist ai rolul și de ce nu, obligația de a urmări și a pune pe tapet adevărul din toate unghiurile posibile. Campaniile media care pun în prim plan salvarea ursului Panda și a altor animale, oferind acea emoție necesară captării publicului slab de îngeri, nu au decât rolul de a te face să spui: „De ce ne legăm de bietele animale? Ce avem cu ele săracele?“ uitând că sălbăticirea dusă la extrem scoate din ecuație habitatul uman! Iar dacă acest lucru a fost posibil în alte zone de pe glob, vezi cazul Indiei unde WWF a reușit popularea cu animale în dauna oamenilor, în Africa unde 14 milioane de oameni au fost relocaţi împotriva voinţei lor, pentru a face loc animalelor sălbatice, atunci de ce să nu admitem că lucrurile se pot petrece întocmai și într-un județ precum Caraș-Severin-ul, unde WWF își desfășoară activitatea cu tot mai mult curaj, pe zi ce trece? Să lăsăm locul urșilor iar noi să ne căutăm de treabă pe alte meleaguri, unde avem permisiunea WWF-ului de a coabita?

WWF se teme de repercursiunile unor anchete jurnalistice și atacă orice încercare de analiză a subiectului?

Pentru a înțelege mai bine ceea ce ne spun colegii jurnaliști de afară, ar trebui să urmărim o serie de materiale, bine documentate despre ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise ale WWF-ului. Unul din materialele de referință îl reprezintă documentarul realizat de germanul Wielfried Huismann: WWF şi industria – pactul cu panda. http://www.youtube.com/watch?v=G99TTShenys

În iunie 2011, postul de televiziune german ARD a difuzat un documentar intitulat „Tăcerea urşilor panda: ceea ce WWF nu spune”. Producătorul de film, Wilfried Huismann, a publicat, de asemenea, o carte despre WWF: „Schwarzbuch WWF. Dunkle Geschäfte im Zeichen des Panda“, în traducere „Cartea neagră a WWF: afaceri dubioase sub simbolul ursului panda”.

Reacţia WWF la critici a fost cel puțin interesantă interesantă. WWF a realizat o „verificare faptică“ pe site-ul său. Huisman a răspuns la verificarea faptică a WWF pe propriul site. WWF a obţinut, de asemenea, trei ordine de interdicţie la Tribunalul Districtual din Köln, împiedicând redifuzarea unor părţi ale filmului. Un jurnal (lung) al comunicărilor WWF din Germania despre filmul şi cartea lui Huisman se găsesc aici.

„Este puţin probabil ca orice altă organizaţie caritabilă care depinde de sprijinul public să acţioneze cu o asemenea responsabilitate redusă şi într-o astfel de discreţie precum WWF…. Este mai uşor să pătrunzi în CIA. Iar atunci când WWF a avut un comportament jenant, a recurs la un control al pagubelor şi muşamalizări de tipul celor la care ne-am putea aştepta de la o companie ale cărei produse au adus un prejudiciu consumatorilor şi mediului”.

Raymond Bonner, jurnalist câştigător al Premiului Pulitzer, a scris acest lucru în cartea sa din 1994, „La mâna omului – pericol şi speranţă pentru natura sălbatică din Africa”. Acesta a scris despre WWF în perioada în care Charles de Haes era Director General Internaţional (1975 – 1993). S-a schimbat WWF de atunci?

În 25 mai 2012, Süddeutsche Zeitung a publicat o recenzie a cărţii lui Huisman, care este tradusă în întregime mai jos. WWF a reacţionat la articol printr-o postare pe site-ul său cu răspunsuri către jurnalist, care nu au fost publicate în articol. Întrebările erau, potrivit jurnalistului Lars Langenau, destinate unui viitor articol despre încercările WWF de a împiedica publicarea cărţii şi a filmului lui Huisman. WWF a angajat un „avocat specializat în mass-media foarte scump” şi „foloseşte metode care sunt până acum unice în istoria mass-media din Germania”, a scris Langenau într-un comentariu la articolul său din Süddeutsche Zeitung.

Critici aduse organizaţiei de mediu WWF: latura întunecată a ursului panda

Scris de jurnalistul Lars Langenau, în publicația Süddeutsche Zeitung, 28 mai 2012

Fondul Mondial pentru Natură se descrie ca fiind un salvator al animalelor sălbatice. „Cartea neagră a WWF” afectează imaginea curată a organizaţiei de mediu. Cinci exemple de practici de afaceri discutabile – de la vânători de animale mari la întâlniri cu giganţii de inginerie genetică precum Monsanto.

Dacă WWF ar face ce ar dori, probabil că această carte nu ar apărea niciodată. Acesta a apelat la tribunal pentru a cere ca anumite afirmaţii să nu fie făcute. Organizaţia de mediu cu log-ul ursului panda încearcă să oprească „Cartea neagră a WWF: afaceri dubioase sub simbolul ursului panda” (Gütersloher Verlagshaus, 19,99 Euro).

Nu s-a pronunţat încă o sentinţă, însă WWF a obţinut deja o victorie parţială. Aproape toate principalele librării online au scos cartea din gama lor, după o presiune masivă exercitată de avocaţii acestei puternice organizaţii. De fapt, aceasta poate fi doar comandată direct de pe www.randomhouse.de. Din cele 10.000 de copii, doar puţin peste jumătate au fost vândute.

Este evident faptul că WWF se teme de repercusiunile acestei publicări. Se pare că există o latură întunecată a ursului panda, un brand care inspiră încredere şi pe care companiile îl folosesc pentru a-şi face publicitate: reprezintă o asociere cu natura şi oferă clienţilor sentimentul de a face bine în termeni concreţi. „Sustenabilitatea a devenit un cuvânt magic de miliarde de dolari”, spune Wilfried Huisman.

Jurnalistul, regizorul şi autorul a făcut cercetări de-a lungul mai multor ani, mai întâi pentru filmul său „Pact cu panda”, iar acum pentru „Cartea neagră”. El a călătorit în Argentina, Chile, India, Nepal, Indonezia, SUA, Elveția – iar constatările sale sunt dezamăgitoare. În „topul celor mai importante organizaţii de conservare”, nu totul este ceea ce pare.

Spre deosebire de multe organizaţii de mediu, cum ar fi Greenpeace, WWF nu este agresiv, ci vrea să „îmbrăţişeze” industria – şi astfel să schimbe comportamentul chiar şi a celor mai controversate corporaţii. O tactică controversată chiar şi în cadrul organizaţiei. Spre deosebire de alte organizaţii de mediu, WWF primeşte donaţii din partea industriei. Unde este independenţa? Cei ce citesc această carte au cel puţin îndoieli faţă de afirmaţiile contrare ale WWF.

Întoarcerea vânătorilor de animale mari

Campaniile WWF sunt în primul rând pentru animale mari, carismatice – adesea tigri, balene, urşi polari, elefanţi. În mod ironic, regele Spaniei a ţinut capul de afiş al ziarelor atunci când a suferit o fractură de şold în timpul unei vânători de elefanţi în Botswana. Juan Carlos este preşedintele onorific al WWF Spania şi un vânător de animale mari – cu acest hobby este departe de a fi singurul în conducerea WWF.

Prinţul Filip al Marii Britanii, fost preşedinte al WWF, a ucis cel puţin un tigru. În Parcul Kavango-Zambezi, proiectat şi finanţat de WWF, sezonul de vânătoare este deschis. „Africa sălbatică”, scrie Huisman, „aparţine din nou vânătorilor albi de animale mari şi companiilor de vânătoare din vest. Este aproape la fel de bine ca niciodată.”

Câştigătorul premiului Grimme, de trei ori, descrie asocierea primului preşedinte al WWF, Prinţul Bernhard al Olandei, cu regimul de apartheid. Huisman dezvăluie afaceri personale între cel puternic şi WWF, în Juntas sau în afaceri cu petrol.

El arată cum a fost susţinut WWF de o „alianţă de bani şi nobili de sânge” în secretul „Club 1001” – o „Reţea a băieţilor bătrâni” cu nume precum Henry Ford, Baron von Thyssen, Aga Khan, Juan Antonia Samaranch Alfred Heineken, Berthold Beitz, Friedrich Karl Flick, precum şi criminali de război şi terorişti de stat ca Mobutu Sese Seko.

În Cartea Junglei din Disneyland

Pe pământ există încă 4.000 de tigri sălbatici. WWF a creat o campanie tematică apocaliptică, folosind imagini cu tigri şi donaţii pentru „Salvaţi tigrul”. Aproximativ 100 de tigri trăiesc în Parcul Național Kanha din India. Un safari acolo costă sub 10.000 dolari. Partener premium al agenţilor de voiaj: WWF. În prezent, 155 de jeepuri şi alţi operatori parcurg parcul în fiecare zi. Dar ce legătură are acest lucru cu conservarea?

Pentru a face loc Parcului Naţional, sute de mii de indigeni şi-au pierdut casele, chiar dacă au trăit acolo timp de secole cu tigrii. WWF India a forţat autorităţile să accelereze relocarea în masă cu ajutorul unei hotărâri judecătoreşti. Acum, aproape un milion de indigeni trebuie să fie relocaţi, deoarece sunt create noi rezerve, iar cele vechi sunt extinse, scrie autorul.

Un motto care se aplică și în altă parte. „Numai în Africa, 14 milioane de oameni au fost relocaţi împotriva voinţei lor, pentru a face loc animalelor sălbatice”, scrie Huisman. De la început, WWF a văzut protecţia mediului ca un fel de continuare a colonialismului prin alte mijloace.

„Evacuarea este un capitol foarte întunecat al conservării”, spune un purtător de cuvânt al WWF în Süddeutsche Zeitung. Dar el adaugă că „WWF a învăţat şi cu mult timp în urmă a respins relocarea forţată”. Cu toate acestea, Huisman a dovedit că realitatea este diferită.

Panda şi somonul

WWF lucrează şi cu Marine Harvest din Norvegia. Principalul proprietar: John Frederiksen, investitor financiar, proprietar al celei mai mari flote de vase petroliere din lume, lider de piaţă pentru platformele petroliere şi omul care are în mâinile sale o treime din producţia mondială de somon.

Compania lui Frederiksen creşte somon în Norvegia şi în largul coastelor chiliene. În Chile, peştii sunt ţinuţi în cuşti uriaşe şi primesc atâtea antibiotice încât Huisman îi numeşte „farmacii plutitoare”.

Sustenabilitatea este imposibilă pentru producţia de somon. „Pentru a produce un kilogram de somon, patru-şase kilograme de peşti sălbatici sunt ucişi” şi transformaţi în alimente pentru peşti, scrie Huisman. Marine Harvest este un „monstru cu capul lui Janus”, care apare verde şi transparent în Norvegia, dar în Chile distruge ecologia marină şi vieţile oamenilor.

Cu toate acestea, în 2008 compania şi WWF au încheiat un contract de parteneriat.

Disputa privind uleiul de palmier

Uleiul de palmier se găseşte în mulţi detergenţi şi produse cosmetice. În realitate, folosirea acestui ulei valoros a început atunci când europenii l-au descoperit ca pe o energie „regenerabilă” pe bază de plante. În Kalimantan, partea indoneziană din Borneo, pădurile sunt tăiate – odată pentru producţia de lemn, astăzi pentru a crea plantaţii de palmieri.

Huisman critică WWF pentru negocierea succesului, atunci când Wilmar, cea mai mare companie producătoare de ulei de palmier din lume, poate să taie 300.000 de hectare de păduri – şi, în schimb, lasă aproximativ două procente din zonă ca arie protejată. În plus, WWF stabileşte cu Unilever, Bayer şi HSBC Bank, într-un act de autoreglementare, distribuirea de certificate de sustenabilitate – ceea ce legitimează tăierea pădurilor, cu condiţia ca acestea să nu fie protejate.

Dar au mai rămas puţine păduri. De asemenea, pentru că nimeni nu verifică dacă companiile respectă standardele, alte organizaţii de mediu s-au retras imediat. WWF ne asigură că participă numai la prevenirea „a ceea ce este mai rău”. Dar unde este succesul? Un activist local concluzionează: „WWF spală păcatele de mediu ale industriei – şi primeşte bani în schimb.”

Dezbateri cu Monsanto

Jason Clay, vicepreşedinte al WWF-US, a stabilit cele mai importante parteneriate industriale pentru organizaţia de mediu. El reprezintă WWF la o organizaţie de lobby pentru companiile de agrotehnologie Cargill şi Monsanto – şi este un campion al ingineriei genetice.

Încă o dată, aceştia dezbat acordarea de etichete de sustenabilitate în comun. WWF oferă industriei controversate o imagine verde şi progresivă, potrivit lui Huisman. „Aceste etichete nu sunt un panaceu, ele stabilesc standarde minime, iar adesea cele ale etichetelor ecologice sunt mai mari”, spune purtătorul de cuvânt al WWF. Dar nu este de ajuns, atunci când el insinuează că  întotdeauna se dovedeşte că toate greutăţile lumii au fost responsabilitatea WWF. El nu face acest lucru.

Cartea lui ridică semne de întrebare. Multe semne de întrebări. De la WWF ne aşteptăm să primim răspunsuri – nu scuze sau procese costisitoare.

http://www.sueddeutsche.de/wissen/schwarzbuch-wwf-die-dunkle-seite-des-panda-1.1366518

http://www.redd-monitor.org/2012/05/29/wwf-scandal-part-4-the-dark-side-of-the-panda/

Însă despre percepția pe care o au și alți colegi jurnaliști de pe glob despre WWF și semnele de întrebare pe care le ridică articolele acestora, într-o viitoare abordare a subiectului, aici la Reper 24.

Sergiu TABAN

Municipiul Reșița și locuitorii săi au fost atent monitorizați de serviciul secret al Statelor Unite ale Americii. CIA a făcut publice recent mii de documente, actele desecretizate putând fi consultate inclusiv pe internet. Printre acestea, pot fi găsite și zeci de rapoarte cu privire la Reșița, multe dintre ele datând din anii 1950-1960. 

O mare parte a acestora se concentrează asupra Combinatului Siderurgic Reșița, informatorii CIA oferind date precise cu privire la producția uzinei reșițene, proveniența materiilor prime, numărul angajaților și chiar numele persoanelor care făceau parte din conducerea fabricii, măsurile de pază și apărare, planuri de extindere, etc.

Într-un raport datat 24 august 1960, se ofereau informații detaliate cu privire la modul în care erau tratați muncitorii din cadrul Combinatului. Conform raportului, lucrătorii erau plătiți prost, iar atunci când nu reușeau să își îndeplinească normele, cereriile fiind foarte mari, li se tăia din salarii. Lucru care provoca nemulțumirea muncitorilor, de multe ori fiind nevoie de intervenția forțelor de ordine.

„Cel mai recent astfel de episod a avut loc în aprilie 1959, la secția de locomotive. Salariile a aproximativ 1.000 de muncitori care nu și-au îndeplinit normele au fost tăiate. Drept urmare, aceștia au ales să protesteze, stând lângă mașini fără să muncească. Au reluat lucrul doar după ce conducerea a promis că le va plăti partea restantă din salariu. În aceea după-amiază însă, Securitate a arestat 7 sau 8 dintre muncitorii bănuiți că și-au instigat colegii să protesteze. Ce s-a întâmplat cu aceștia după iulie 1959 nu se știe”, se arată în raportul CIA.

Documentele serviciului secret al SUA oferă informații cu privire la naționalizarea uzinei din Reșița, precum și la apărarea orașului, vorbind de cele 10 baterii antiaeriene amplasate în zonă și de regimentul care asigura protecția orașului. Printre rapoarte pot fi găsite inclusiv date cu privire la construirea cartierului Lunca Pomostului, pentru a-i adăposti pe muncitorii din uzină. „Există și un bloc ocupat în prezent de burlaci, cunoscut cu numele de Blocul 800, deoarece conține 800 de camere identice, fiecare dintre ele ocupate de 4 persoane”, se arată în raport. Inedit este și un raport din 17 mai 1950, prin care se semnala prezența unui număr mare de soldați răniți, de naționalitate necunoscută, în Spitalul din Reșița.

Toate documentele și rapoartele făcute publice de CIA despre municipiul Reșița pot fi consultate aici.

Karina TINCUL