Am întâlnit zilele acestea o fotografie; o fotografie care, dacă ști să o asculți, spune povestea unei vieți. O viață chinuită de muncă și lipsuri; o viață trecută parcă prea devreme care istorisește prin fiecare por durerea unui om simplu, crescut și trăit în colbul arșiței verii, în tina zilelor ploioase de toamnă, ori în gerul năprasnic al zăpezilor de altădată. Două mâini care nu au avut vreme de odihnă, robotind din zori și până-n noapte. Parcă le văd acum mulți, mulți ani, răsucind fuiorul, ori adăpând Joiana, vițica ce era singura sursă sigură de hrană din casă.

Le văd frământând în capul zilei aluatul pâinii celei rumene, cu miros de copilărie; le simt parcă pe frunte oblojind copiii ori nepoții, le aud bătând repede, repede când chemau bobocii la verdeață, ori punând un simplu x pe foaia albă de hârtie în fața vreunei autorități. Nu au știut ce e aceea cremă, manichiură, ori vreun lac de unghii. Au frământat și lutul și aluatul cu aceeași putere pe care ți-o dă viața, lipsurile și dorința de a ține capul sus în vitregia sorții. Le văd adunând în pripă crengile slobozite de vânt de prin copaci pentru nopțile lungi de iarnă. Mă uit la ele și simt aburul cald al mămăligii răsucite îndelung cu un făcăleț, ori spălând cu grijă ugerul văcuței înaintea ritualului ce ne aducea laptele proaspăt înspumat pe masă.

Mă uit la mâinile acestea și le compar cu cele ale tinerilor de azi, mulți dintre ei efeminați, cu ifose-n cap în loc de minte, cu răutatea și disprețul afișat când zăresc (eventual) aceste mâini, în piață, lângă două, trei grămăjoare de urzici, ori lângă o punguță cu mărar, pătrunjel ori un kilogram de mere. Atât mai pot să facă aceste mâini scofâlcite de durere, de chin și de anii mulți în care n-au avut odihnă; doar atât. Au povestea lor tristă și chinuită, au în ele amarul strâns din veacuri străbune, tremurând asemeni unei frunze în vijelia și tumultul vieții prea chinuite.

Aceste mâini sunt o filă de istorie, o pagină de roman ori poate un adevăr nerostit. Sunt însăși filonul acestei nații greu încercate de trădări, de vânzători de neam, de miliardari de carton cărora le e rușine să le privească. Eu i-aș îndemna să-și înceapă fiecare zi, sărutându-le și mângâindu-le. Poate atunci nu se vor mai văita că anul acesta nu mai sunt bani pentru majorarea pensiilor, că așa e viața, grea și nu mai există fonduri pentru medicamente gratuite, vorbind cu patos de la cine știe ce microfon în costume ce valorează pensia acestei bunici pe câțiva ani.

„Cine nu își cunoaște trecutul riscă să îl repete“; dar cei care nu vor să-l cunoască, îl ignoră sau îl transformă în interes personal… Cu ei ce se întâmplă? Mâinile lor nu vor ajunge niciodată așa pentru simplul motiv că acestea au în spate o viață cât o istorie și miros a glie și a milostenie. Iar ei, cei de azi și din păcate și de mâine nu știu și nu vor ști niciodată ce înseamnă aceste lucruri….

Sursă foto: andraciubotaru.ro

Dan AGACHE