Notre – Dame de Paris înseamnă Franța, din toate punctele de vedere: spiritual, cultural, artistic, istoric. Pentru că trăim în secolul XXI, Notre-Dame de Paris reprezintă chiar și turistic Franța, fiind cel mai vizitat monument ecleziastic din Franța și din Europa, cu peste 13 milioane de vizitatori pe an. Remarca se impunea și pentru a arăta importanța cotidiană a acestui monument, lăcaș de cult în care au loc peste 2000 de servicii religioase anual.

Notre – Dame de Paris reprezintă însă, în primul rând, grandoarea Franței și măreția creștinismului francez. Incendiul a creat un val de compasiune în întreaga lume, iar susținerea unanimă pentru Franța, lovită în cel mai important simbol spiritual și creștin al ei, ar trebui să dea de gândit statului laic, dar și celor care au refuzat să precizeze în Tratatul de la Lisabona, o constituție a Uniunii Europene, faptul că aceasta, Uniunea Europeană, se bazează pe valorile creștine.

Este adevărat, spiritul rebel și contestatar al francezilor a făcut ca marea catedrală să fie atacată atât de revoluționarii din 1789, cât și de cei din 1848, dar și de comunarzii de la 1871. Doar zgârieturi pe scena istoriei. Chiar și în statisticile de astăzi, atât de aglomerate online, aceste fapte par minore sau chiar nu se regăsesc în evidențe.

Despre Notre – Dame însă, rămâne universal și fundamental în egală măsură, romanul lui Victor Hugo, „Notre – Dame de Paris”, un roman esențial despre marea catedrală, despre grandoarea Parisului și a Franței.

În lumea de astăzi, a imaginii și a sunetului, Notre – Dame de Paris este adusă permanent în actualitate, paradoxal sau nu, de un musical, o replică artistică modernă, care se joacă pe marile scene ale lumii. Aria „Belle”, cea mai cunoscută din această operă modernă, interpretată de Garou, intră în casele oamenilor și în conștiința lor. Iată, această poveste de dragoste interzisă între Esmeralda și cocoșatul Quasimodo devine actuală și modernă datorită marelui Victor Hugo și marii catedrale.

Marele Victor Hugo care și-a putut permite să-i spună lui Napoleon al III-lea Bonaparte Napoleon „le Petit”, adică „cel mic”. ( Pentru această afirmație a fost pedepsit cu 18 ani de recluziune, undeva pe o insulă.)

Dar a meritat: pentru Notre – Dame, pentru Paris, pentru Franța, pentru universalitate!

O Franță care va renaște din ruinele marii ei catedrale, doar dacă va avea oameni de anvergura lui Hugo. O Franță care astăzi, datorită simbolului Notre – Dame de Paris, datorită valorilor sale funciare, se redeșteaptă a fi în primul rând identitar universală.

Cezar DRAGOMAN

Cradit Foto Fox News

Duminica trecută Republica Moldovă și Bulgaria și-au ales președinții. Rezultatul alegerilor din cele două state vecine României este tratat de presa din țară ca unul pro-rus: și Igor Dodon, președintele ales al Republicii Moldova, și Rumen Radev, președintele ales al Bulgariei sunt etichetați ca pro-ruși.

Realitatea, de fapt, este mult mai nuanțată. Republica Moldova, după o perioadă de dominație a Partidului comuniștilor condus de Voronin, și-a asumat, prin conducerile politice pro-europene ce au urmat succesiv, aderarea la NATO și Uniunea Europeană. A urmat o perioadă de scandaluri interne financiare (miliardul lipsă din Banca Națională a Republicii Moldova) care au zguduit scena politică din Moldova de peste Prut. Căderea guvernului Filat și compromiterea acestui politician pro-european a reprezentat momentul culminant al acestei crize.

În a doua rundă a prezidențialelor de la Chișinău s-au înfruntat Igor Dodon și Maia Sandu, victoria revenindu-i cu 52% la 48% primului. Este de fapt victoria structurilor de stat și a instituțiilor de forță moldovenești, captive în continuare Rusiei în fața tendințelor tot mai clare ale tineretului și diasporei de a grăbi accesul țării în UE și NATO.

Prima vizită de stat oficială pe care Dodon o va face în străinătate va fi în Rusia, președintele Putin l-a invitat deja la Moscova. În fapt președintele ales Dodon respectă dimensiunea de politică externă a programului cu care a câștigat alegerile.

În acest moment parcursul de aderare a Republicii Moldova la spațiul european și euro-atlantic pare compromis. Îndiferent însă cât de radicale vor fi aprecierile presei din România și de oriunde, situația din Moldova, asemeni, poziției lui Igor Dodon, rămâne în continuare impredictibilă: fie la est, fie la vest sau mai degrabă între ele.

Nu aceleași comentarii se pot face despre Bulgaria. Rumen Radev, candidatul socialiștilor, câștigător detașat în fața candidatei conservatorilor bulgari ai premierului Borisov etalează o biografie care, în pofida speculațiilor din presă, nu-l recomandă ca un posibil aliat al Rusiei.

Actualul președinte ales al Bulgariei a parcurs întreaga ierarhie militară din aviația militară bulgară, de la pilot și până la comandantul forțelor aeriene bulgare într-o perioadă în care țara vecină era fie angajată în procesul de aderare la NATO, fie, din 2003, membră cu drepturi depline în alianța nord-atlatică.

Mai mult, Rumen Radev absolvă în 1992 un curs de comandant de escadrilă în Statele Unite și tot acolo obține în 2003 un Masterat în Studii Strategice. Greu de crezut că un pilot militar bulgar școlit în SUA pe timpul aderării la NATO și comandant din 2012 în 2016 ca adjunct, respectiv șef al aviației militare bulgare, țară membră NATO, ar putea fi un apropiat al Rusiei putininene.

Probabil însă că președintele ales al Bulgariei, Radev, reprezintă o premieră pentru un lider din flancul estic al alianței care vorbește nuanțat și despre obligațiile pe care țara sa le are față de sistemul comun de apărare european și nord-atlantic, dar și în legătură cu relațiile pe care Bulgaria le va avea cu Rusia.

Sau poate că Rumen Radev a fost răstălmăcit în comentariile sale, din nou de o presă tendențioasă. Până la urmă poziția noului președinte ales al Bulgariei nu diferă foarte mult de abordarea relațiilor cu Rusia pe care o practică lideri din Europa occidentală. Fără exemple.

Cezar DRAGOMAN

Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul statului modern turc, nu a plecat niciodată din țară pe timpul celor 15 ani cât a guvernat Turcia de teamă că ar putea fi înlăturat de la putere printr-o  lovitură de stat. Zilele trecute președintele Erdogan a plecat în stațiunea Marmaris în concediu și lumea înmărmurită a asistat la tentativa de lovitură de stat militară din noaptea trecută. A patra din istoria modernă a Turciei.

Opinia publică din România privește cu îngrijorare aceste evenimente din două motive: în primul rând pentru că Turcia este o țară aflată în vecinătatea României, o țară unde trăiește o importantă comunitate românească, o țară cu care avem tradiționale legături economice și în al doilea rând pentru că Turcia este stat membru NATO.

Pe măsură ce situația din Turcia se va clarifica, evident că motivele acestui puci eșuat vor deveni mai clare. Sunt câteva considerente care pot fi însă făcute și acum. Astfel o explicație pentru ceea ce se întâmplă în țara vecină constă în starea de insecuritate ce domnește în societate turcă de astăzi. Nenumăratele atentate pe stradă, în aeroporturi, în piețe, la sediul misiunilor diplomatice care au provocat sute și sute de morți și răniți au generat nemulțumirea populației de multe ori manifestată prin proteste violente. Nu de puține ori puterea de la Ankara a fost etichetată ca incapabilă să mențină ordinea în stat.

Este la fel de adevărat că Turcia se confruntă astăzi, atât cu valul de refugiați (peste două milioane aflați pe teritoriul ei) ce vin în special din Siria, Irak și Liban, cât și cu încercările comunităților kurde din sud-estul țării de a obține independența și de a forma un stat național kurd împreună cu conaționalii lor din Irak.

În același timp Turcia se află geografic în proximitatea Statului Islamic – ISIS, ceea ce facilitează organizarea de atentate teroriste, plasând guvernul Partidului Islamist al lui Erdogan într-o situație stranie și dificilă: cetățeni turci cad victime în mod frecvent terorii generate de alți islamiști, fanaticii luptători ISIS.

Guvernarea turcă de astăzi este contestată chiar și în una dintre cele mai importante dimensiuni ale sale, cea confesională, religioasă. Există importanți lideri religioși în afara Turciei, cum ar fi Fetullah Gulen care trăiește în Statele Unite ale Americii, declarați dușmani pe față ai lui Erdogan și ai modului în care înțelege acesta să guverneze țara, inamici de neînduplecat ai întregii construcții etatiste și spirituale promovate de actualul președinte turc.

La toate acestea se adaugă faptul că oamenii obișnuiți și-au pierdut răbdarea, dar și speranța că Turcia va deveni stat membru al Uniunii Europene, pentru că negocierile cu Bruxelles-ul par interminabile și fără nicio șansă de reușită. Toate acestea ilustrează starea de spirit, dar și situația cotidiană din Turcia de astăzi.

Este foarte grav că într-o țară NATO, cu o armată foarte puternică, a doua ca și efective umane din alianță, instituția pe care a fost construit statul modern turc, tocmai reprezentanții acestuia să atenteze la ordinea democratică din stat.

În urma situației create în Turcia, NATO va trebui să-și redimensioneze, așa cum a început de fapt, dar se pare insuficient încă, politica pe flancul estic. Provocărilor ce vin din Rusia li se adaugă acum un nou pericol ca o consecință a acțiunilor grupării teroriste intitulate Statul Islamic: destabilizarea unui important stat membru NATO.

Din fericire se pare că lovitura de stat nu a reușit. Populația Turciei a ieșit masiv în stradă și a apărat democrația, și-a apărat cel mai important instrument al cetățeanului din lumea liberă, propriul vot. Cea mai mare parte a comandanților de armată s-au opus rebeliunii, ceea ce, alături de suportul masiv al poporului, a condus la neutralizarea puciștilor.

Tentativa de lovitură de stat a eșuat. Rămân însă învățămintele care trebuie trase din acest episod trist din istoria Turciei. Asemenea învățăminte, ca de altfel și reponsabilitățile ce decurg din ele trebuie asumate în primul rând de către decidenții politici și militari turci. Dar în condițiile în care stabilitatea NATO depinde de stabilitatea din fiecare țară membră, responsabilități revin evident și alianței.

Situația din Turcia trebuie să-i intereseze pe partenerii NATO cu atât mai mult cu cât Turcia se află geostrategic în avanposturile luptei împotriva terorismului. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută pe teritoriul turc nu reprezintă doar o problemă internă, reprezintă o provocare la adresa întregii lumi libere.

Cezar DRAGOMAN

La sfârșitul secolului XIX, cu apariția împărătesei Victoria, la Nisa se inaugura faleza la Marea Mediterană: se numea „Promenade des Anglais”. Pentru noi, românii este o mândrie că unul dintre cele mai frumoase hoteluri de pe Promenade des Anglais se numește „Negresco“, un hotel, care, chiar dacă astăzi nu mai este în proprietatea unor români, reprezintă din punct de vedere artistic (galeria de artă de la parter), dar și istorico-hotelier nu doar un reper, ci în fapt reperul orașului Nisa de astăzi.

Riviera Nicoise, o lume a unei Europe unite care a traversat cele două mari conflagrații mondiale, a fost zdruncinată ieri de un atentat monstruos care a lăsat în urmă cel puțin 84 de morți și peste 200 de răniți, din care 18 în stare gravă. Această lovitură malefică îndreptată împotriva lumii libere, a lumii construite pe libertate, egalitate și fraternitate, chiar pe 14 iulie, ziua căderii Bastiliei, ziua Republicii franceze, dovedește fragilitatea comunităților în care trăim, în care viața și moartea sunt despărțite doar de o stradă.

Franța contractului social al lui Jean – Jacques Rousseau, Franța volteriană și carteziană, Franța revoluției lui Robespierre, Danton și Marat, Franța marii armate napoleoniene care, așa cum spunea Karl Marx, a dus idealurile progresiste ale revoluției franceze în vârfurile lăncilor într-o Europă monarhică, Franța este astăzi zdruncinată din interiorul imperiului pe care l-a creat.

Nu putem spune că e vorba de răzbunarea coloniilor, dar asasinul de la Nisa, terorist sau nu, tunisian de origine, vine dintr-o lume în care francezii și-au apărat imperiul și au murit în Algeria, Maroc, Tunisia sau Vietnam. Nu știm încă dacă este un act de terorism sau este prețul imperiului pe care francezii și europenii îl plătesc astăzi; este prețul imperiului sau prețul confesiunilor religioase diferite. Acest preț îl plătesc francezii, dar și europenii, pentru că astăzi, asemeni tuturor celor 27 de țări parte a Europei unite, Franța, România sau Polonia, Estonia sau Ungaria reprezintă patria unică europeană.

Pe teritoriul ei, al Europei unite, se întâmplă asemenea lucruri abominabile. Suntem solidari cu Franța și, în fapt, suntem solidari cu noi înșine, cu Europa comună pe care ne-am dorit-o și pe care o iubim atât.

Poate mai mult decât oricând spiritul generozității interbelice revine nu ca o modă, dar ca un destin în viața publică a continentului nostru, într-o atmosferă demult redată, în timpul războiului civil din Spania de către André Malraux: „contrariul umilinței și al morții nu este, așa cum s-ar crede, libertatea, ci fraternitatea”.

Împotriva morții, a terorismului și a violenței singura soluție pentru Europa este fraternitatea. Și egalitatea tuturor cetățenilor și statelor din Uniunea Europeană!

Cezar DRAGOMAN

Astăzi angajații din administrația publică locală au fost câteva ore în grevă și amenință că, dacă nu le vor fi satisfăcute revendicările salariale, săptămâna viitoare vor declanșa greva generală.

De la început trebuie spus că revendicările lor sunt normale, pentru că nivelul salarizării în administrația publică locală este dramatic de mic, spre deosebire de cel din administrația publică centrală. Salariile celor care lucrează în provincie în administrație sunt de 800, 1000, 1200 de lei, insuficiente pentru asigurarea unui trai decent pentru cei care prestează o muncă cu o valoare socială importantă.

Liderii de sindicat au afirmat că două treimi din fondul de salarii alocat administrației publice din România merge la angajații din administrația publică centrală, adică la București în condițiile în care ei reprezintă doar 45% din totalul celor care lucrează în administrația publică din România. Restul, mai numeroși, iau doar o treime.

Evident cei din București pe care-i găsim în ministere, agenții, autorități, etc. își rotunjesc venitul lunar din tot felul de sporuri, deplasări ș.a.m.d. Acești privilegiați ai administrației publice românești au câștiguri lunare mult, mult mai mari decât amărâții din consilii județene sau primării și, cât de curând, vom afla cât câștigă un bugetar din administrație la București și cât câștigă unul din provincie.

De fapt vorbim și în acest caz de aceeași lipsă de descentralizare din sistemul administrativ românesc, de data aceasta în domeniul salarizării. Birocrații din administrația centrală reușesc, motivat, de altfel, să rețină gestionarea finanțelor țării în capitală. Bine plătiți, păcălesc politicienii ce clamează în permanență că doresc descentralizare și subsidiaritate, insinuând că doar la București există competențe pentru cheltuirea responsabilă a banului public.

Comodă, clasa politică se lasă păcălită, nu promovează legislația care să descentralizeze administrativ România și birocrații de la București, de fapt, bugetarii din administrația publică centrală, continuă să-și rotunjească lună de lună veniturile, repetăm, mult mai mari decât ale amărâților din provincie.

În acest context găsim și explicația pentru care mass-media de pe cheiul Dâmboviței îi face pe aleșii locali incompetenți și corupți. Atmosfera de neîncredere care se construiește astfel zi de zi împotriva a ceea ce înseamnă administrație locală garantează pentru birocrația de la București și pentru presa ei controlul cvasitotal acolo, la centru, al banilor țării.

Din această cauză bugetarul amărât din provincie câștigă mult mai puțin decât confratele lui îndestulat din capitală. Se pare că nu mai ține.

P.S. Vom reveni cu un comentariu despre implicațiile pe care le are o posibilă grevă în administrație.

Cezar DRAGOMAN